O singură suflare

Suntem o singură inimă, o singură suflare,

Din toate sufletele noastre, construim unul mare,

Iar împreună, nu mai simțim durerea și neputința,

Când mai multe brațe te poartă, e mai dulce suferința.

 

Când ești iubitor, uiți de ceea ce-ai auzit c-ar fi „normalitate„,

Te bucuri, râzi, glumești sau plângi cu al tău frate,

Îi simți sufletul, el pe al tău, iar asta e tot ce contează,

Căci învelișul, de cele mai multe ori, esențialul îl blurează.

 

Se pot întâmpla atât de multe în calea noastră spre devenire,

O mică eroare, din vina nimănui, și de-acolo viața toarce altfel ale sale fire,

Dar o țesătură diferită e, cu adevărat, la fel de minunată,

Ea ne-ajută să-nțelegem mai profund lumea, prin liniile cu care-a fost decorată!…

 

Anunțuri

Inimă de sticlă

„E o nouă zi. Dar eu nu mă pot bucura pentru asta. Nu mă pot entuziasma prea tare că văd soarele răsărind, de exemplu, deși ador să mă trezesc când încă se-ngână ziua cu noaptea, pentru a saluta primul pui de rază ce iese din găoacele orizontului…

Nu mă pot bucura prea tare de o melodie, nu pot dansa pe ritmuri alerte, nu pot râde cu poftă la o glumă, nu mă pot îndrăgosti… În copilărie, cel mai tare mă durea faptul că nu pot alerga, dar, cu trecerea anilor, nu am mai simțit nevoia asta atât de intens. Am început să-mi ocup timpul, să citesc mai mult, să scriu în jurnal, să văd filme la cinema. Îmi place mult acolo, îmi place mai ales să merg după-masă, când sala e aproape goală, și să stau pe penultimul rând. Se vede perfect de acolo. Și, în caz că nu mă simt bine, pot ieși pentru câteva clipe fără să mă jenez, cum s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să deranjez o sală plină de oameni…

De emoțiile negative, nici nu-mi vine să amintesc. Aici e și mai greu. O singură emoție negativă pe care mă chinui s-o controlez, mă poate face să mă simt epuizată întreaga zi.

Și toate astea, pentru că inima mea e foarte fragilă, din naștere, iar tot ce se apropie de extreme îmi poate face rău. Supărarea, frustrarea, îngrijorarea, furia, tristețea, ura, dar și bucuria, entuziasmul, euforia, iubirea, toate îmi pot sparge pereții inimii, ca pe o sticlă umplută peste măsură cu mustul fierbând al vieții.

Cât de fericiți trebuie să fie cei emotivi, mai cu seamă! Ei pot simți o paletă atât de largă de emoții, la intensități din cele mai ridicate și le exprimă până la ultima picătură. Poate că sunt robii trăirilor lor, de cele mai multe ori, dar mi-aș dori să fiu și eu măcar pentru o zi, să mă pot bucura sau supăra pe deplin. Să pot da cu pumnul în masă și să-mi spun părerea, dacă asta simt, sau să râd din toată inima. Nu din afara pereților ei. Sunt atât de aburiți de răsuflarea ochilor mei care privesc cu jind înăuntru dintotdeauna, că nu mai pot distinge nimic din ce e în interiorul ei. Iar ea, ea nu-mi poate deschide ușa, pentru că viforul sentimentelor i-ar zdruncina din temelii cămăruțele șubrede…

Ce binecuvântare trebuie să fie să simți, pur și simplu!… Să-ți spună și emoțiile ce să faci, să te îndrume. Eu nu le pot lăsa, deși mi-aș dori. Mult. Și nu știu dacă e mai bine să mor încet în fiecare zi, reprimând totul și adunându-l undeva în suflet, de unde cu greu poate refula sau să mor într-o clipă, cu prețul unui singur minut de viață adevărată, dar împăcată și împlinită.

Oare câtor emoții le mai pot tăia aripile?! Am mâinile pline de pene și de fantomele lacrimilor ce n-au existat niciodată…”

bottle-1282705_1920

Inimă mută

Cred că inima mea e mută, de nu vorbește cu mine,

S-a-nchis în a ei cetate, ridicând podul de pe apele sangvine

Și a tras obloanele la geamuri, condamnându-mă pentru vecie,

Să fiu un suflet orb, ce direcția luminii nu va putea să o știe.

 

Am coborât adânc și-n fântâna spiritului, în speranța c-o voi auzi,

Dar simplul meu ecou ce rătăcește-n întuneric, nu mă poate călăuzi…

Am escaladat și muntele aortei, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu,

Dar m-a surprins o avalanșă de gânduri, de sub care încă mă chinui să ies cu greu.

 

Probabil că asta-mi este soarta, un blestem binecuvântat,

Să fiu tristă o eternitate, după ce o zi m-am bucurat,

Să plătesc cu lacrimi în cascadă, pentru o clipă de fericire,

Căci în liniștea unei peșteri, sigur n-aș fi simțit a scrie…

 

Așa că-mi duc soarta mai departe, e doar un mic copil,

Ce fără mine-ar fi doar o candelă fără de fitil,

O duc cât mai departe, până la sfârșit, dar n-o las să mi-o ia înainte,

Mereu împreună, umăr la umăr, până la final pe toate le vom învinge!

Purificare

Câteodată, îmi vine să-mi smulg inima din piept,

Și s-o spăl bine la râu cu pietre abrazive,

S-o scufund în ape limpezi, s-o înec,

Să nu-i mai aud aceleași vechi și noi suspine.

 

Poate așa voi reuși s-o curăț de emoții și angoase,

Va fi liberă de orice povară a vreunei amintiri,

Apoi, am s-o așez din nou la loc, între oase

Și-mi voi coase pielea cu ace de brad, subțiri.

 

Cu o lovitură de pumn în stern, ea va porni să bată,

La început mai repede, din obișnuință, apoi va-ncetini,

Va avea încredere în ea, la fel ca prima dată,

Când la adăpostul placentei, prinse-a se zămisli.

 

Nu se va mai teme când e-nnorat prin viață,

Când lumea are culoarea sângelui coagulat,

Va pompa în corp globule roșii pline de speranță,

Se va bucura de însuși darul existenței ce i-a fost dat…

 

Mi-am pus…

Mi-am pus mâna-n dreptul inimii și L-am simțit pe Iisus,

Căci dorind să ne arate imensa Sa iubire, El ne-a spus:

Iată stau la ușă și bat, iar de cineva-Mi va deschide,

Voi intra în casa lui și el va cina cu Mine.*

 

Mi-am pus mâna-n dreptul inimii, când ochii erau umflați de plâns

Și am simțit o căldură ce ființa pe loc mi-a pătruns,

Iar o voce-mi șoptea să am încredere, că acolo unde văd un zid,

Dumnezeu va crea un drum, căci lumina circulă până și-n vid.

 

Mi-am pus mâna-n dreptul inimii și deznădejdea s-a topit din palmă,

Am găsit o rădăcină firavă de care să m-agăț și poate sunt mai calmă.

Căci Dumnezeu a bătut la ușa inimii mele, I-am deschis,

Iar candela din peretele aortei mele, fitilul și-a aprins.

 

Mi-am pus mâna-n dreptul inimii pentru o secundă,

Poate nu suntem singuri în viața asta scurtă, dar nefericit de lungă.

Mi-am pus mâna dreaptă, peste ea cea stângă

Și mi-am șters ochii… poate până și sălciile se satură uneori să mai plângă.

 

*Citat din Biblie, Apocalipsa (3, 20) : „Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.”

الاســـم:	knockatthedoorc10079564pe9.jpg المشاهدات:	4 الحجـــم:	37.4 كيلوبايت

Sursă foto: aici

Sensibilitate

Cei cu inima sensibilă, pășesc timid pe stradă,

Grăbiți și retrași, fără a căuta să facă paradă.

Cei cu inima speriată, au scut din hârtie,

Îi ustură ochii și nu mai curaj să plângă la oră târzie.

 

Numai sensibil să nu fii în lumea asta blestemată,

Unde sufletul e-o tablă de Darts ce-ncasează fiecare săgeată.

Te minți pe tine însuți și spui că nu te mai doare,

Păi cum ai putea să mai simți, când o parte din ființa ta zi de zi moare?!

 

Când lumea te-ntreabă de ce tremuri, ce-ai putea să le răspunzi?!

Nu mai ai chef să glumești ca altă dată, și-ai vrea să te ascunzi…

Sperai că va trece cu timpul, dar timpul a trecut și te-a lăsat în urmă,

Ai vrea să spui mai multe, sigur pe tine, dar emoția elanul ți-l curmă.

 

Ai vrea să nu-ți mai fie frică, să nu adormi cu dorința de-a nu te mai trezi,

Să te bucuri ca odinioară când răsturnai sacul plin de jucării,

Când alergai prin rândurile de vie și inventai povești,

Oare-ai fost dat afară pe poartă sau mai poți înapoi să pășești?!…

mourning-1063280_1920

Nectar

La inima bună, roiesc albinele să culeagă nectarul,

Pe umărul ei, caută alți ochi să-și plângă amarul,

La țărmu-i lin acostează corăbiile pe timp de furtună,

Ce binecuvântare e să-ți ancorezi speranța de o inimă bună!

 

Care să se uite pe sine și să lăcrimeze pentru tine,

Să te ridice, chiar dacă greu pe picioare se mai ține.

Inima bună e zâmbitoare, chiar de e trecută prin foc și sabie

Și strânsă cu multe lanțuri în a ei subțire talie.

 

Inima caldă cântă la frunză și la fluier,

Se oprește și ascultă al vântului șuier.

Păsările i se așează pe umeri și-i mănâncă din palmă,

Iar fiarele pădurii se gudură și-o văd ca pe o mamă.

 

Din fântâna ei, să bem la răsărit un potir plin,

Să ne pară totul senin, fără urmă de chin,

Să ne tămăduim dinăuntru spre afară,

Să fim recunoscători pentru tot în fiecare seară.

flower-1594131_1920