Se-nalță norii

Se-nalță norii și-n astă zi,

Iar eu nu știu cum voi mai trăi,

Se-nalță norii tot mai sus,

Se duc cu păsările pân` la apus,

Acolo se duc și visele mele,

Hrană pentru orizont, când nu are stele…

 

Nori albi de lână domnească,

Spre voi mă uit prin a mea fereastră,

Dați-mi liniște, dați-mi putere,

Un strop de curaj pentru Suflet, să spere…

Nu-ndrăznesc să cer chiar de la soare,

Dar cred că luna și pentru mine o rază are.

 

O rază mică, s-o țin la piept și-apoi,

După ce m-a-ncălzit, să i-o dau înapoi,

Sau aș putea să-i dau la schimb un fir de păr,

Cu el să prindă stelele când mor,

Încărcate până la refuz cu praf de dor…

Se-nalță norii cu aripi de vapori, în zbor.

 

20160803_16343820160803_163243

(Foto: Arhivă personală)

Un ghid al nuntașului modern

1.Doamnele și domnișoarele singure fac întotdeauna comandă la taxi. 🙂 Da, poți să te iei și după cum ți se pare șoferul, dar mergi mai cu inima strânsă așa, deci mai bine nu :))

2.Dacă ești plasat la masa de lângă boxe, așteaptă-te să ai timpanele anesteziate, mai ales dacă nivelul sonorului a depășit cu mult limita bunului-simț. Caută să te sustragi de acolo, dacă se poate, desigur.

3.Nu te căra cu plic după tine, o să primești acolo unul special, gata scris cu numele tău.

4.Obișnuiește-te că la toate nunțile e cam același meniu: aperitiv, pește cu baby morcovi, broccoli și conopidă, sarmale, grătar, plus nelipsitul tort. Diferența e că la unele nunți mâncarea are gust, la altele…

5.Nu mânca prea mult dacă vrei să și dansezi.

6.De preferat, e să vii însoțit de cineva cunoscut, dacă nu vrei să te simți stingher la început.

7.Dacă ți se pare că unele hore nu se mai termină… ei bine, poate chiar așa e. La primele semne de amețeală, ar fi bine să te retragi. 😀

8. Dacă ești femeie, nu sta toată noaptea pe tocuri, ia-ți balerini de schimb sau vino direct în sandale cu platformă.

9.După zece minute de horă mișcată, poate splina ta nu mai are chef de o sârbă… două-trei… două`ștrei…

10. Uneori poți primi, ad-hoc, lecții de dans popular de la rudele de la țară ale mirilor. Așteaptă-te să fii luat la dans pe nepusă-masă.

11. Distrează-te și dansează cât mai mult!

 

Dulceață amară

Să bem din astă cupă a tristeții, cu dulceața ei amară să ne-amăgim,

Să sorbim pân` la ultima picătură acest lichid negru, plin de venin,

Să mergem până la altar cu ea, în timp ce suferințele îi duc trena,

De bună voie și nesiliți de nimeni, să-i jurăm credință de-acum, în toată vremea.

 

Iar când vom ieși, să dăm drumul visurilor albe în chip de porumbei,

Sunt mult prea deșarte toate, ca în luna de pelin să le mai iei.

Iată! De-acum purtăm pe deget verigheta unui destin nefericit,

Iar în lumina ochilor o esență tare de migdală ni s-a sădit…

 

Mai rar așa mireasă cu o zestre atât de bogată,

Are plină lada cu batiste, ace de cusut inimi și ață…

Vom fi atât de fericiți în nefericirea noastră, pentru eternitate,

Noi, niște suflete chinuite, pe veci de lumină divorțate…

silhouette-woman-sunset-profile

În ultima perioadă, am început să mă simt o ratată… O mare ratată. Dacă mie îmi place doar să scriu cu adevărat, cum o să fiu o asistentă medicală bună?! E adevărat că sunt foarte responsabilă când mă duc în practică, că am învățat atâtea despre corpul uman și cum să am grijă de mine și de ceilalți, lucruri pe care în mod normal nu le-aș fi învățat, dar nu-mi place când ajung în spital, abia aștept să plec. Nu-mi place atmosfera, nu-mi place colectivul de oameni, mă simt atât de deprimată când ajung și rar găsești o asistentă care să respecte toate regulile, să lucreze ca la carte, cu mănuși etc… Când suntem în teorie e totul bine și frumos, am învățat atât de ușor materia, aproape fără să fac vreun efort și îmi place ce învăț, dar când vine practica, parcă a căzut cerul pe mine. Mai ales că-mi tremură mâinile când trebuie să fac o tehnică, lucrul ăsta mă supără cel mai tare.

De ce am ales postliceala asta?! Nici eu nu știu exact. Cred că niciodată n-am știut exact ce vreau să devin. La terminarea liceului, mă gândeam să dau la Limbi străine, să devin translator de coreeană sau să lucrez la o ambasadă (Vise!), pentru că am simțit că sunt mai bună pe partea de uman, deși am făcut liceul la real. Dar toată lumea din jurul meu, de la părinți (mă rog tata îmi dăduse ideea asta cândva, dar…), prieteni, cunoștințe mi-au zis că nu se merită, că dacă vrei să înveți o limbă străină, poți face bine-mersi un curs. Poate au avut dreptate pe undeva… nici pe partea asta n-am simțit vreodată că aș avea vreo abilitate specială sau o înclinație. Sau atunci unde să mă fi dus? La Litere? Nu știam cu ce se mănâncă nici literele astea… Cu pâine?!

Așa că am dat la Medicină, adică la facultatea aia șmecheră și mă gândeam să mă fac doctor :)) Am învățat multă materie într-un timp prea scurt și asta s-a văzut în punctajul prea mic pe care l-am luat. Ca să intri acolo trebui să știi totul în cel mai mic detaliu, până la celulă și ce se află în ea și ce rol etc etc + probleme de chimie. Și așa am ajuns la postliceala asta.

Peste două luni se va termina totul și va trebui să mă angajez. Nu-mi place deloc ideea de a lucra în domeniu. La privat pare un pic mai bine din ce am văzut… Unii colegi vor să plece în străinatate, eu nu mă simt chiar așa de curajoasă și nici nu-mi place ideea de a-mi abandona țara și a o lăsa de izbeliște. Nu că aș fi eu o mare patrioată.

Când mă întrebă cineva dacă-mi place, de obicei zic da, dar nu cred că e așa… Poate mă și sperie ideea că s-a terminat școala și trebuie să mă angajez. Nu-mi place deloc de mine… Mă simt ca într-o mare de întuneric în care nu văd nimic, nicio rază de lumină.

Fii tu!

„Fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi în lume*” ,

Rupe-ți chiar tu din codrul tău de pâine!

Zâmbește larg, iar lumea va fi zâmbitoare,

Deschide-ți brațele, iar ea-ți va părea mai primitoare.

 

Fii corect, iar ceilalți vor urma al tău exemplu,

Va fi mai multă credință, dacă tu însuți vei intra în templu.

Ascultă cu atenție și vei fi la rândul tău bine înțeles,

Toți suntem așa cum prin voință proprie am ales!

 

*Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.” — Mahatma Gandhi

team-386673_1920

Proverbe și zicători (blogo)sferice

1. Orice muză își are muza ei.

2. Nu lăsa pe mâine articolele pe care le poți scrie azi.

3. Bate cuvântul cât e cald.

4. Greu la deal cu blogul mic.

5. Întinde-te cât ți-e tastatura.

6. Când blogger-ul nu-i acasă, joacă spam-urile pe masă.

7. La paștele ZeList-ului.

8. Vizualizările trec, like-urile rămân.

9. Unde nu-i net, e vai de trafic.

10. A nimerit orbul WordPress-ul.

11. Numai cu un articol nu se face blog.

12. Apa trece, literele rămân. (Albert Ai Conty)

13. Blogger-ul gospodar își face iarna rost de subiecte fierbinți, iar vara din acelea mai răcoroase. (Petru Racolța)

14. Blogger-ul gospodar își face iarna „provizii” de articole și vara fuge din blogosferă. (Adriana)

x. Blogger-ul gospodar își face iarna …..    și vara……

P.S: Dacă aveți idei de alte proverbe/ completare la ultimul (n-am reușit deloc să-i dau de cap), am să le public aici în continuare 🙂

Zi frumoasă!!

Raiul e aievea

Anul trecut, am văzut filmul „Raiul e aievea” (Heaven is for real, 2014), ecranizare a romanului cu același nume. Mi-a plăcut foarte mult, iar la sfârșit am fost surprinsă să văd menționarea că este realizat după o poveste reală. Pe scurt, în el este vorba despre povestea unui băiețel care în timpul unei operații, a intrat în moarte clinică și a călătorit cu sufletul prin Univers. Acesta le-a povestit părinților că l-a întâlnit pe străbunicul lui, decedat cu 30 de ani înainte și i-a spus mamei sale că el are două surori, deși avea una. Atunci mama lui și-a dat seama că este vorba despre o sarcină pierdută, despre care bineînțeles că nu-i spuseseră băiețelului. El le-a mai povestit și cum l-a întâlnit pe Iisus.

Tind să cred în aceste povestiri, pentru că și mie mi s-a întâmplat ceva, hai să zicem asemănător, deși e mult spus, e la o intensitate mult mai mică. Cu riscul de a părea și mai ciudată, dusă cu pluta, de a nu fi crezută etc. etc., m-am hotărât să povestesc…

Acum doi ani, m-am trezit într-o noapte pe la ora 4 să merg la baie. După ce m-am întors, la vreo 3-4 secunde după ce am pus capul pe pernă, am simțit că o forță mă trage de umeri, iar ochii nu-i puteam deschide, dar erau plini de o lumină orbitoare, cum nu am văzut niciodată. Nu sunt genul care să doarmă așa repede, îmi trebuie măcar câteva minute, uneori o jumătate de oră, alteori o oră-două… La scurt timp, am simțit că mă ridic ușor deasupra patului, dar în același timp îmi simțeam capul pe pernă. Țin minte că mi se părea destul de amuzant atunci, pe măsură ce continuam să mă ridic… adică să fiu ridicată. Apoi, văzând că se îngroașă gluma, mi-am zis „Ia să mă rog!”. N-am apucat nici să zic aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse”, din Rugăciunea inimii (foarte scurtă, dar foarte puternică), că am simțit cum revin în corp și instantaneu am deschis ochii. Nu cred că e deloc o idee bună să te lași în voia acelei forțe fără să faci nimic, chiar dacă poate părea tentant unde ai putea ajunge…

Acum sunt sigură că a fost sufletul partea aceea din mine care se ridica, probabil sub acțiunea unei forțe demonice. Asta n-am de unde să știu, dar am simțit. Acum sunt sigură că Dumnezeu ne aude la orice ceas din zi și din noapte și că ne poartă de grijă, dar probabil trebuie să ne dorim și să cerem această grijă. Asta a fost singura dată când am simțit că ființa mea e compusă nu doar dintr-o parte…

Înainte de această experiență (care a fost și ultima de acest fel) am mai avut câteva „paralizii în somn” (sleep paralysis). Aceasta e descrisă ca pe un fel de afecțiune medicală, boală e mult spus, legată de fazele somnului, dar cred că e mai mult de atât.

Paralizia în somn înseamnă că te trezești dimineața, deschizi ochii, recunoști camera, dar nu-ți poți mișca niciun mușchi pentru câteva secunde. Primele dăți când mi s-a întâmplat m-am speriat destul de tare, credeam că nu o să mă mai pot mișca vreodată. Acele câteva clipe au fost foarte intense și-mi simțeam inima cum pompează sângele în artere sau nu știu cum să descriu acea senzație. Tot așa am început să mă rog, dar îmi reveneam mai greu. Am observat că paralizia se întâmpla dacă adormeam neînchinată și dacă eram și foarte obosită/ adormeam pe spate. De atunci nu mai uit măcar să mă închin când adorm și nu mi s-a mai întâmplat. Poate că aș fi crezut că e doar o afecțiune și aș fi mers la doctor, dar m-a pus pe gânduri faptul că totul se risipea când începeam să mă rog…

O dată în timpul paraliziei, mi s-a întâmplat să simt, chiar aproape să văd, un val negru care venea din colțul camerei și „m-a mușcat” de încheietura mâinii drepte. Toată ziua m-a durut puțin mâna, fără să am niciun semn sau ceva.

După ce mi s-au întâmplat toate astea, am dat un search pe Google (nu face toată lumea asta?! 😀 ) și am văzut că sunt foarte mulți pe forumuri și site-uri care au trecut prin așa ceva și au avut cam aceeași senzație că e o forță de altă natură în cameră. Aveți aici o poveste asemănătoare.

Scopul meu nu este să sperii, dar am simțit că ar trebui să-mi spun povestea măcar în scop informativ. Lumea înseamnă mult mai decât ce vedem noi, acum sunt sigură, am primit un semn, deși nu l-am dorit neapărat, oricum credeam. Dar poate acum cred mai mult. Nu vă doresc să treceți prin ce am trecut eu, e destul de nasol să comanzi corpului să se miște și să nu te asculte. Oricum, știți antidotul acum. N-am povestit nimănui toate acestea, pentru că îmi găsesc mai ușor cuvintele în scris și știu ce șanse mici sunt să fiu crezută, să transmit exact ce am simțit. Dacă n-aș fi trăit pe pielea mea, probabil n-aș fi crezut, așa că înțeleg.

Tot ce am scris aici este adevărat. Ce rost ar avea să mint?!…