Cover: Skyfall- Adele

Am avut ceva probleme la refren, dar am vrut să cânt și ceva mai greuț, plus că-mi place Adele (Măria Sa!) și piesa acesta la nebunie. Parcă aș fi și eu un spion atunci când o ascult sau o cânt. :))

P.S.: Am și o întrebare: Ce trebuie să scrii pe Youtube când faci un cover, în afară de faptul că e cover și cine cântă piesa? Trebuie să scrii și de unde e negativul sau altceva?

Anunțuri

Când seniorii discută…

… îmi place să trag cu urechea! Da, știu, rușinică să-mi fie!… dar nu prea-mi este, ce-i drept, hihihi! Mă bucur dacă se întâmplă să converseze în apropierea mea, dacă nu, nicio problemă, mă poziționez în mod discret cât mai aproape. Logic că mi-aș muta atenția altundeva dacă ar fi o discuție prea personală, dar îmi place să-i ascult vorbind despre acele vremuri pe care eu nu le-am trăit, iar prin intermediul lor, parcă mi se derulează un film dinaintea ochilor și-mi fac o idee despre cum era traiul și atmosfera atunci. Parcă dau la o parte din decor tot ce nu era pe vremea aceea, ca și cum aș da jos o folie, începând de pe acoperișul blocurilor, până jos la șosele. Mă simt ca și cum aș învăța istorie „pe viu”, autentică, fără să mă îndoiesc că ar fi modificată în vreun fel. Îmi place să înțeleg cum se vede lumea prin ochii lor sau cum îi văd pe „tinerii din ziua de astăzi”… Și da, o-ho, acesta e un subiect ce nu se epuizează niciodată!…

Mă mai și întristez când le aud supărările, grijile, când aud tot mai des că au copiii plecați prin nu știu ce țară… Mă întristez când ei constată că lumea se duce la vale, că nu mai există respect, o educație bună, că ne îndreptăm înspre mai rău…

Avem atât de multe de învățat de la ei, din experiența lor de viață! Cu cât îi vom asculta mai mult și vom învăța și din greșelile lor, cu atât vom face și noi mai puține, pentru că deși scenariile vieților noastre sunt diferite, uneori unele secvențe sunt asemănătoare.

Când seniorii discută între ei sau discută cu noi, se revarsă în jur înțelepciune gratuită spre care trebuie doar să întindem mâinile, și e a noastră pentru vecie. Iar noi, cândva, vom putea povesti mai departe, despre vremuri pe care nu le-am trăit, unor oameni ce nu ne vor mai avea decât pe noi să le povestim.

 

Schimbare

Eu, una, nu cred în schimbare, cel puțin în cea la 180° nu. Nici nu prea cred că (mai) avem acest drept, de a încerca să schimbăm oamenii. Cred doar că le poți aduce aminte de cum sunt cu adevărat în adâncul ființei, de cum le place să fie cu adevărat, prin puterea propriului exemplu.

Când vezi oameni calzi în jurul tău, prinzi curaj să fii și tu la fel, să continui să dăruiești zâmbete, să-ți dăruiești inima. Să-i faci pe cei din jur să se simtă cât mai puțin străini în locuri reci și necunoscute, când și tu știi prea bine cum e să te simți astfel.

Oamenii nu se schimbă, mai ales dacă ei nu vor asta cu adevărat. Degeaba ai să încerci să-i convingi să se lase de fumat, de exemplu, că nu are cum să le facă bine fumul pe care-l tot trag în plămâni zi de zi, dacă voința le lipsește cu desăvârșire. Iar, în timp, ajungi să-ți pese din ce în ce mai puțin și nu mai spui nimic. Când și când, mai tresari la gândul că de s-ar întâmpla ceva rău cu acea persoană, nu te-ai putea ierta niciodată și ea s-ar plânge că de ce nu te-a ascultat sau că de ce nu ai insistat mai mult… Dar în același ești pregătit pentru orice și ești într-o stare de așteptare resemnată.

Te consolezi totuși cu gândul că această lume nu este un loc perfect și nici nu poate fi vreodată. Ar fi fost prea frumos să fie fără bătaie de cap.

Mi-a trecut prin minte chiar și să mă apuc de fumat, deși n-am încercat niciodată, doar ca să văd reacția tatălui meu. Oare ar mai fuma sau s-ar opri? Am fuma cot la cot, ca turcii?! Nu știu de unde gândurile astea de a mă autopedepsi… Probabil că nu mă iubesc prea mult. Probabil sunt supărată că nu știu cum să-l ajut. Deocamdată nu are nimic, are un organism mai tare de fel, dar până când?… Are o tuse ce-i drept, care e comună fumătorilor cred și avea o vreme când se îneca în somn. O dată chiar m-am speriat foarte rău, cred că și el; i-am spus să doarmă într-o parte, să nu mai stea pe spate… Am momente când stau cu urechile ciulite când adoarme la prânz și mă gândesc dacă aș știi să aplic corect manevrele de prim-ajutor în caz de ceva. Cred că am devenit așa și din cauză că bunica a murit subit, de infarct. Seara am vorbit la telefon, iar a doua zi…

Totuși, am început să-i înțeleg oarecum pe cei care au un viciu și chiar să mă gândesc că ar trebui să am și eu unul. Cum să vrei să trăiești prea mult, când viața e atât de nasoală? Cu cât pleci mai repede de-aici, cu atât mai bine…

P.S. : Nu mă luați prea tare în seamă… Sunt doar foarte tristă din cauza asta, mă simt neputincioasă. O fi și vreo doză de egoism? Ne temem pentru cei dragi, pentru că ne temem pentru noi? Atunci, suntem oare capabili de dragoste necondiționată? Unde se termină egoismul și unde începe dragostea?

Nu înțeleg ce are tutunul atât de interesant, de atâția oameni îl slujesc… Că de calmat, am auzit că nu prea calmează. Pentru socializare? Pari mai într-un fel anume, dacă ai o țigară între degete și vorbești la o cafea?

 

Ziua-n care am spart ghiocul (V)

*continuare de la Ziua-n care am spart ghiocul (I), Ziua-n care am spart ghiocul (II), Ziua-n care am spart ghiocul (III), Ziua-n care am spart ghiocul (IV).

Ajunseră foarte obosiți la apartamentul pe care-l cumpărase unchiul aici. Mătușa Margăi îi arătă acesteia care va fi camera ei, iar fata se trânti epuizată direct în pat… Se întâmplaseră atât de multe într-un timp atât de scurt și se simțea foarte copleșită. În doar câteva ore, schimbase casa, schimbase orașul, schimbase țara, schimbase continentul, iar acum spera că și viața…

Îi plăcea tare mult apartamentul, era modern, dar avea și decorațiuni tradiționale indiene. Avea ferestre mari ce luminau din belșug încăperile, avea canapele și paturi comode, colorate… Simțea că ar putea face din acest loc un al doilea cămin, unul mult mai apropiat de adevăratul sens al acestui cuvânt sacru. Sau care, mai mult ca sigur, ar deveni de la sine.

Ar fi vrut să descopere chiar acum fiecare colțișor, să răsfoiască fiecare carte din biblioteca pe care o observase în treacăt, dar oboseala și-a spus cuvântul, ba chiar a protestat, iar Marga a adormit repede, cuibărindu-se ca un prunc. A avut un somn greu, iar visul a fost foarte intens, părând extrem de real… Se făcea că era ziua nunții ei și se mărita cu băiatul căruia fusese promisă. Se vedea pe sine cumva din afară și rămase îngrozită când își observă fața tristă, dezorientată și panicată. Nu avea cui să ceară ajutor, nu avea cui să se plângă, când toți râdeau, toți o felicitau, o pupau, dansau, chiuiau… Era trasă la față, palidă și o speria fericirea asta artificială care domnea peste tot în jur… Mașini luxoase, rochii sclipitoare, o puzderie de lăutări… Când se văzu ajunsă în fața altarului, țipă din toți plămânii și se trezi din somn, direct într-un violent atac de panică.

Rudele sale veniră repede și o liniștiră, apoi o luară la bucătărie ca să o răsfețe cu jalebi, niște dulciuri foarte populare aici… Margăi îi plăcură foarte mult și nu o lăsă pe mătușa ei, până nu-i împărtăși rețeta. Era hotărâtă s-o încerce cât de curând. Voia să învețe să gătească și mâncăruri indiene și să vadă cât mai multe locuri din această țară fascinantă…

*

În dimineața următoare, unchiul Suraj părea că arde de nerăbdare să-i spună ceva, așa că așteptă să se așeze și Marga la masa de pe balcon și-i spuse:

– Marga, uite la ce ne-am gândit noi mai demult, n-ai vrea să-ncepi să mergi la școală? Știu cât l-ai rugat pe taică-tău când erai mică, dar nici n-a vrut s-audă… E și aproape rău de casă, sunt și profesori care predau în engleză. Hai, știu c-ai învățat-o de la filme, te descurci tu, ușor-ușor… Ce zici, îți face cu ochiu` ce zice nenea?!

-Va urma-

Despre conștiință

Mă conving din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, că atunci când nu știi ce să faci, ce să mai faci, dacă ai făcut bine ce ai făcut, dacă anumite cuvinte vor avea un efect pozitiv sau nu, este bine să-ți asculți vocea interioară sau conștiința. Acea voce care se aude atât de încet, de cele mai multe ori, pentru care trebuie să-ți ascuți auzul sufletului, de vrei cu adevărat să o asculți.

E adevărat că auzim și o altă voce, mai stridentă, mai insistentă și mai mereu prezentă, care nu ne vrea binele deloc, dar, în timp, putem învăța să le distingem și să alegem.

Și nu neapărat în chestiuni de suflet, cred că ne ajută conștiința sau chiar îngerul nostru păzitor, ci chiar și în situațiile cotidiene, la școală, la serviciu, în relațiile cu ceilalți, ne poate ajuta să facem cât mai puține greșeli.

De când sunt la spital, pe punctul de a mă angaja, am văzut cât de importantă este conștiința, scutindu-mă de neplăceri.

Mulțumesc, Îngerul meu! Chiar de am impresia în majoritatea timpului, că nu te merit…

Ziua-n care am spart ghiocul (IV)

– Ia uite cine se plimbă cu avionul!… Dacă nu te vedeam cu ochii mei, să mor eu, nu credeam, fă! Ce cauți tu-n avion, la ora asta?!

Margăi i se pusese un nod în gât și nu mai putea spune nicio vorbă. Mintea ei deja turase motoarele la maximum în încercarea de-a găsi o soluție. Nu-i venea să creadă că totul se putea nărui acum, cu câteva clipe înaintea decolării, chiar când se pregătea să spună „hop” și să sară gardul, vorba-aia. Dar aici interveni unchiul fetei:

– Cum adică ce caută?! Am luat-o să mai vadă și ea lumea, că-i tânără, nu numai casă, casă, curte și iar casă!…

– Chiar așa? Numai spune!… Și la logodnă… la logodnă cum ajunge mâine, vere? De fapt stai așa, că-i trecut de doișpe noaptea! spuse acesta uitându-se rapid la ceasul de la mână și apoi la ei, ridicând sprâncenele.

Mda, deci aflase deja ce-ar fi urmat să se întâmple mâine, deși fusese plecat cu treabă prin țară în ultima vreme… Trebuia să-și fi dat seama că e la curent cu toate, era de la sine înțeles, doar era prietenul tatălui ei! Cum ar fi putut să nu știe ceva atât de important?!

Marga căzu în genunchi în fața lui, uitând parcă de ceilalți pasageri.

– Nene Ciprian, eu nu vreau să mă mărit așa!… vorbi ea cu o voce destul de înceată și gâtuită de emoție. O să mor, nene, o să mă-mbolnăvesc! Viața asta a voastră nu e pentru mine. Eu… mă simt liberă și așa vreau să fiu! Te rog, nu-i spune tatei, te implor!

–L-ai făcut de râs pe tac-tu, stricato ce ești! Pfu! zise acesta și o scuipă direct în obraz. Rușine să-ți fie! Să fii de râs!… Auzi la ea, pleacă-nainte să se logodească! Haida-de! Ce-o să le zică la oamenii ăia, fă, când o să vină la poarta lui?

Avea tot dreptul să o certe, Marga înțelegea asta, având în vedere că de când era mică, mică de tot, Ciprian fusese ca un al doilea tată pentru ea… Chiar când situația părea că se înrăutățește și bărbatul nu se mai oprea din mustrări, se auzi o voce, una atât de calmă, că ar fi oprit până și un uragan din furia sa:

– Numai puțin, să ne calmăm, vă rog! Toți tăcură și priviră în pământ când îl auziră pe preotul ce se afla și el printre călători, vorbindu-le atât de calm. Acesta se apropie, îi puse mâna pe umăr și-l privi cu blândețe.

– Caută în inima ta, fiule, cu mare atenție, și dacă tot o să mai crezi că această fată n-are dreptul să-și aleagă viața, atunci… fii pregătit să porți pe umeri pentru totdeauna condamnarea pe care i-o dai! Fiecare zi pentru ea o să fie ca o noapte, n-o să mai răsară niciodată soarele pe fața ei, o să se topească precum ceara!… O să mai poți să te uiți în ochii ei atunci?

Ceilalți pasageri, care până atunci nu spuseseră nimic, parcă pentru a nu grăbi pe nimeni dintre cei aflați la această răscruce importantă, începură și ei să-l înduplece. Apăru chiar și comandantul pentru a vedea ce se întâmplă, de s-a oprit toată lumea.

– Eu n-am văzut nimic și nu știu nimic!… Să nu ții supărare pe mine, copilă! zise acesta zâmbind și o sărută chiar pe obrazul jignit adineauri, depărtându-se în grabă. Nu voia ca fata să-i observe lacrimile…

Marga rămase câteva secunde uitându-se după nenea Ciprian și murmură câteva cuvinte pe care nu le auzi nimeni. Poate însă acesta le auzise cu timpanul inimii… Îi mulțumi apoi preotului, care o binecuvântă și merse cu unchiul și mătușa la locurile lor. Marga stătea pe locul din mijloc, între cei doi. I se făcu inima cât un purice atunci când motoarele desprinseră de pământ avionul. Îi întinseră fiecare câte o mână, iar ea îi strânse tare și nu se uită pe geam decât foarte târziu, când deja casele abia se mai zăreau într-o mare de verde.

După o escală la Praga și una la Moscova, au ajuns cu bine, după multe ore de zbor, pe aeroportul din Delhi.

De cum puse piciorul drept pe pâmânt indian, țigăncușa noastră se simți în siguranță, în toate modurile în care se putea simți: în sfârșit nu mai era la 10.000 metri înălțime, nu mai era în România, nu mai era în mijlocul tuturor supărărilor…

„Aici pot începe o viață nouă.” își zise ea. „Aici, unde nimeni nu știe cine sunt, o pot lua de la capăt. Sunt doar eu, Marga, un copil al lunii. Sunt mister.”

 

-Va urma.-