Inimă de sticlă

„E o nouă zi. Dar eu nu mă pot bucura pentru asta. Nu mă pot entuziasma prea tare că văd soarele răsărind, de exemplu, deși ador să mă trezesc când încă se-ngână ziua cu noaptea, pentru a saluta primul pui de rază ce iese din găoacele orizontului…

Nu mă pot bucura prea tare de o melodie, nu pot dansa pe ritmuri alerte, nu pot râde cu poftă la o glumă, nu mă pot îndrăgosti… În copilărie, cel mai tare mă durea faptul că nu pot alerga, dar, cu trecerea anilor, nu am mai simțit nevoia asta atât de intens. Am început să-mi ocup timpul, să citesc mai mult, să scriu în jurnal, să văd filme la cinema. Îmi place mult acolo, îmi place mai ales să merg după-masă, când sala e aproape goală, și să stau pe penultimul rând. Se vede perfect de acolo. Și, în caz că nu mă simt bine, pot ieși pentru câteva clipe fără să mă jenez, cum s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să deranjez o sală plină de oameni…

De emoțiile negative, nici nu-mi vine să amintesc. Aici e și mai greu. O singură emoție negativă pe care mă chinui s-o controlez, mă poate face să mă simt epuizată întreaga zi.

Și toate astea, pentru că inima mea e foarte fragilă, din naștere, iar tot ce se apropie de extreme îmi poate face rău. Supărarea, frustrarea, îngrijorarea, furia, tristețea, ura, dar și bucuria, entuziasmul, euforia, iubirea, toate îmi pot sparge pereții inimii, ca pe o sticlă umplută peste măsură cu mustul fierbând al vieții.

Cât de fericiți trebuie să fie cei emotivi, mai cu seamă! Ei pot simți o paletă atât de largă de emoții, la intensități din cele mai ridicate și le exprimă până la ultima picătură. Poate că sunt robii trăirilor lor, de cele mai multe ori, dar mi-aș dori să fiu și eu măcar pentru o zi, să mă pot bucura sau supăra pe deplin. Să pot da cu pumnul în masă și să-mi spun părerea, dacă asta simt, sau să râd din toată inima. Nu din afara pereților ei. Sunt atât de aburiți de răsuflarea ochilor mei care privesc cu jind înăuntru dintotdeauna, că nu mai pot distinge nimic din ce e în interiorul ei. Iar ea, ea nu-mi poate deschide ușa, pentru că viforul sentimentelor i-ar zdruncina din temelii cămăruțele șubrede…

Ce binecuvântare trebuie să fie să simți, pur și simplu!… Să-ți spună și emoțiile ce să faci, să te îndrume. Eu nu le pot lăsa, deși mi-aș dori. Mult. Și nu știu dacă e mai bine să mor încet în fiecare zi, reprimând totul și adunându-l undeva în suflet, de unde cu greu poate refula sau să mor într-o clipă, cu prețul unui singur minut de viață adevărată, dar împăcată și împlinită.

Oare câtor emoții le mai pot tăia aripile?! Am mâinile pline de pene și de fantomele lacrimilor ce n-au existat niciodată…”

bottle-1282705_1920

„Chef” Suflet

Da, da, chiar și eu gătesc!… Nu numai „Supă de pui pentru suflet” (m-a inspirat și titlul acestei cărți). Gătesc de toate. Gătesc salate de toate felurile, sandvișuri (a-ntâia îmi ies, niște combinații ce se topesc în gură, nu alta), omlete, pireuri și, cel mai important, cartofi prăjiți, fierți, copți, răsuciți, învârtiți etc. etc.

Lăsând gluma la o parte, am mai gătit eu la viața mea, maică (ce ciudat sună asta!), am gătit câte o singură dată: ardei umpluți, ciorbă, supă de linte, supă de legume (asta cred că a fost de două ori), pulpe cu sos de roșii, pilaf… Cam astea mi le amintesc acum. Am mai încercat și deserturi ușoare (gen brioșe), aici chiar mi-ar plăcea să aprofundez, hehe!… Și totuși la fiecare, ceva nu era bine, asta e normal când gătești atât de rar, știu… Nu mă pasionează gătitul, deși de alte treburi casnice mă ocup. Nu prea am răbdare sau nu știu, prefer retețele rapide. De asta îmi place să mă uit pe canalul acela, știți voi, numai cu programe de gen. Mă relaxează foarte tare când văd o bucătărie frumoasă, colorată, oameni calmi, dar am observat că e bine să-l ocolești înainte să adormi, dacă nu vrei să ți se facă foame instant… Oi avea eu metabolismul bun, poate un pic prea bun, dar nu cred că e sănătos „să dărâmi” frigiderul la 11-12 noaptea. :))

În fine, după luni de zile de când am zis că trebuie să fac un desert, de câteva zile îmi încolțise în minte ideea să fac înghețată. Cum zilele astea am mâncat destul de multă și cum citesc eticheta la orice mănânc (și până la urmă, la multe renunț), am zis că trebuie neapărat să o prepar eu însămi, pentru că mi se pare exagerat la cât de puține ingrediente sunt necesare pentru o înghețată, să văd pe etichetă un pomelnic întreg.

Mai făcusem acum vreo doi ani înghețată de vișine și a ieșit foarte bună. Azi m-am hotărât să fac o rețetă de înghețată de cafea și cacao, găsită pe net. O aveți aici. Am pus-o la congelator în niște castroane și o să mă uit mâine să văd ce a ieșit. Sper să se lege, pentru că e o compoziție pentru mașina de înghețată, la altele știți că se pune smântână, frișcă,  pe când la aceasta este doar lapte. Totuși cred vă ieși, de ce nu?! Doar duduie congelatorul, slavă Domnului! Eu n-am avut la îndemână păstaie de vanilie, așa că am folosit cu încredere zahăr vanilinat. Mă pricep și la improvizații, pare-mi-se. :)))

ice-2219574_1920

Uneori

Uneori, în perioadele de mare tristețe, zâmbetul tău complet sincer și involuntar, poate fi provocat doar de vederea unei vrăbii ce adună de pe jos firimituri… de ceva, pentru a-și hrăni puiul deja mărișor care se ține după ea, țopăind.

Fata stătea pe bancă și rupea bucăți mici din croissantele simple de care nu se atinsese deloc, pentru a hrăni cele câteva vrăbii foarte atente la fiecare mișcare a ei. Ciudat, foarte ciudat… Porumbeii nu-și făcuseră încă apariția, așa cum o obișnuiseră de câteva luni, de când frecventa acest parc.

„Uf, greu mai e să faci gândurile să tacă, să te poți relaxa și tu puțin… Trebuie mereu să-mi iau seama că sunt încordată și mereu trebuie să respir profund, încercând să alung măcar pentru câteva clipe stresul… Cel mai dificil lucru din lume poate fi să nu te gândești la nimic. Cel mai dificil lucru din lume poate fi să asculți greierii și atât, nimic altceva. Să fii una cu iarba, care e atât de aproape de ei, să fii una cu vântul, care oricât s-ar strădui nu-i poate găsi în marea de întuneric. Uneori am impresia că greierii sunt însuși glasul nopții, un glas ce nu vine din material… Poate de-aia mi se pare că greierii sunt peste tot, dar niciunde. Poate de-aia luna cea ocrotitoare, de noi îi ascunde: ca să nu ne dăm seama (sau să avem doar o bănuială în visele noastre) de adevăratul mister al nopții. Al lumii.”

Prin fața ei, rareori trecea câte cineva. Ba o bătrânică simpatică și cochetă („Ei, hai! E mai aranjată decât mine! își spuse fata zâmbind cu drag.), ba un adolescent care se dădea cu skateboard-ul… Era o zonă destul de retrasă a parcului.

Era seară. Începea să se lase întunericul de-a binelea peste oraș, dar fata nu avea încă niciun gând de întoarcere spre casă.

„Ce dor mi-e de vremurile când nu știam că totul e ciclic, când nu știam că totul pe pământ e fragmentat și împărțit. Ce dor mi-e de vremurile când încă nu uitasem ce e eternitatea… Probabil că e adevărat că în primii ani de viață ne aducem aminte cum este Raiul, dar apoi începem să ne folosim prea mult mintea, iar sufletul stă ghemuit într-un colț ca să nu ne supere cu prezența lui. Cred că suferă atât de tare dacă ajungem până în acel punct, încât să-i negăm existența! Când ne pierdem credința, lumea pare o închisoare oscură, aducătoare de neliniști și frici. Atunci ne simțim precum un ou gol pe interior, fără de albuș și gălbenuș, dar poate că nu ne dăm seama. Rămânem doar o coajă fragilă în calea forței vieții…”

Încet-încet se aprinseră toate felinarele din parc. Nu mai era nimeni, cel puțin în zona unde era acum. Se ridică puțin și întinse brațele spre cer ca să dezmorțească, stătuse cam mult timp jos… Doamne, ce lună frumoasă! Aa, da, cum de uitase, era eclipsă de lună astăzi, auzise dimineață la radio… Inspiră cu sete aerul răcoros, privind spre stele. Se gândi puțin, apoi merse spre centrul parcului. Nu-i plăcea deloc întunericul…

Fu uimită când văzu că, de o parte și de alta a aleii principale, era câte un porumbel alb, voltat, pe fiecare felinar. Stăteau atât de mândri, cu pieptul înainte, încât și ea, își îndreptă involuntar postura. Păreau că vor să-i indice o direcție, așa că, nesigură, începu totuși să meargă spre ieșirea din parc. În depărtare se contura vag o siluetă, parcă familiară, ce porni atunci spre ea. Se opri, dar o voce interioară îi spunea să stea pe loc, să nu plece. Peste câteva clipe întunecate, îl recunoscu. Era El. El, lumina ei. Rămase mută și pierdută în ochii lui. Acesta îi oferi mâna, iar fata și-o așeză cu grație în palma lui; apoi o conduse spre centrul parcului.

– Dansezi? o întrebă el.

– ….

– Victoria, te simți bine?! Fata nu răspunse, din pricina lacrimilor ce o copleșiseră deja, așa că îl strânse tare în brațe, plângând încet pe umărul lui. Începură apoi să danseze ușor, pe o muzică auzită doar de ei… Erau atât de fericiți și totul în jur era de basm. „De fapt, mult mai frumos decât în ele!” se gândi fata.

Peste câteva minute însă, apărură câțiva polițiști, care treceau întâmplător pe acolo. Erau foarte aproape, dar înainte ca cei doi îndrăgostiți să-i vadă, porumbeii începură să zboare în jurul lor, formând un uragan alb, care-i proteja. Victoria râse din toată inima, destul de uimită, neștiind ce se întâmplă cu ei. Dar totul era atât de bine, că nici nu mai conta. Îl privi, zâmbi fermecată și-i mângâie încet obrazul, iar el îi evaporă lacrimile cu suflarea inimii lui calde..

Atunci, timpul lor s-a reîntregit și a luat numele de Eternitate.

Good emotions

Cred că aceasta e melodia ce mă face să simt cele mai multe emoții… Niciuna cred că nu a mai reușit asta. O ascult de când nu înțelegeam prea mult și nici acum nu cred că i-am cuprins pe deplin înțelesul profund, nu i-am simțit întreaga paletă de emoții pe care o oferă. Trebuie vizionat videoclipul până la sfârșit pentru a-ți putea da seama care e de fapt povestea și pentru ca inima ta să ajungă la apogeu și să o simți ca pe o ființă independentă de tine. Și cu sonorul cât mai tare, dacă se poate (atenție, nu la căști!). Eu, una, nu pot simți prea bine melodiile în surdină. Trebuie să intre sunetul printr-o parte a creierului și să iasă prin cealaltă. :))

București (… să trăiești!)

La orizontul blocului, asfințesc reclamele de pe mall;

Știi că-ncepe-o nouă zi, când vezi dronele trecând în stol

Și-asculți simfonia pickamer-ului, acompaniat de claxon,

Dacă nu deschizi geamul să spui vorbe de duh, nu ești domn!…

 

Ah, ce încântare, să respiri aerul proaspăt poluat,

Cu miros de chiftele și de cartofi prăjiți, parfumat,

În timp ce aproape că-ți vezi vecinii prin pereții de hârtie,

Cum își duc și ei veacul în a lor cutie. De jucărie.

 

De-aici se dă tonul, de-aici pleacă proteste și tot aici se sting,

Iar minciuna umblă coafată, în cătușe de gumă, când televizoarele se-aprind.

Tot de-aici, Pandora și-a strâns catrafusele și-a plecat eclipsată,

Când o Ordonanță și-a schimbat urgent hainele, pentru a trece neobservată.

 

La noi, superficialul merge în cârje când asfaltează străzi cu plastilină,

Pune buline roșii pe clădiri, așteptând cutremurul să vină

Și construiește terase, cafenele și cluburi la parterul lor

Sau dărâmă fabrici pentru mall-uri, ce ne fac din ce-n ce mai mari consumatori…

 

Da, aici cam fiecare colțișor mustește de păcate,

E-o casă bună pentru himere de toate felurile și pentru răutate,

Care ies pe-ntuneric, fiindcă ziua n-au curaj să se desfășoare,

Dar, pentru candelele firave, zi de zi deasupra capitalei, răsare un soare…

 

Sunset in the Old Town - Bucharest, Romania - Travel photography

Mă rog, acesta e fapt un apus în Centrul Vechi… M-am chinuit ceva să găsesc o poză cu un răsărit în București și n-am reușit. Dar până la urmă, e vreo diferență între cele două? Diferența e doar în mintea noastră, pentru soare nu există. Știm că undeva apune, ca în altă parte să răsară.

Sursă foto

Impresii după „interviu”

Mda, n-a fost chiar un interviu, un pseudo-interviu dacă aș putea spune așa, a fost destul de scurt. Ne-am grăbit, eu și mama, să ajungem la timp și ne-am urcat într-un taxi, ca să fim ok acolo, nu să gâfâim de la căldură și de la drumul un pic cam lung. Am ajuns noi cu o jumătate de oră înainte (!) pentru că a fost liber orașul și imediat ne-a poftit directorul în biroul lui. Am fost foarte surprinsă de faptul că, de cum am intrat, mi-au dispărut emoțiile aproape în totalitate.

Cred că am făcut ceva greșeli, din cauza fărâmei de emoției ce mai era prezentă, se poate ca el să le fi luat în seamă… De exemplu, deși ne-a poftit să intrăm, mi-am dat seama abia după ce m-am așezat, că n-am așteptat să-mi spună să iau loc… sau el s-a prezentat cu numele întreg când ne-am strâns mâna, eu doar cu numele mic (nu-i așa că analizez prea mult?! 😀 ). Mă rog astea sunt greșeli minore, per total cred că am fost foarte bine, mult mai bine decât credeam că voi fi.

Din păcate, din cauză că voi avea trei examene în zile diferite, directorul nu a vrut să accepte să mă angajeze acum, a zis să vin după ele, spre sfârșitul lunii și mi-a fixat o dată. Iar mamei, deși i-a zis să vină astăzi, i-a spus că a angajat pe altcineva și să sune săptămâna viitoare, în caz că nu va veni acea persoană. Am fost cam dezamăgită de ce s-a întâmplat, mi s-a părut o lipsă de seriozitate, dar mă gândesc că probabil asta este situația în sistemul privat…

Totuși mă bucur că e o experiență și acum mă simt mai sigură pe mine. Data viitoare voi fi și mai stăpână pe situație! Probabil că voi trimite CV-uri la mai multe clinici, până găsesc un loc care să-mi placă. Aici nu am simțit că e locul meu, de cum am intrat. Simt întotdeauna când un loc e ce trebuie și când nu. Totul era frumos, dar…

O zi românească obișnuită…

P.S.: Vă mulțumesc tuturor pentru gândurile calde și pentru susținere, m-au ajutat enorm de mult!

Neliniște 3.0

Nu-mi place când mă simt neliniștită, anxioasă, speriată… Nu-mi place că sunt atât de emotivă și asta se vede atât de mult în exterior, prin reacțiile mele. Și mai ales nu-mi place când mă oglindesc în ochii oamenilor din jur și văd ironie, milă, superioritate, când mă privesc ca pe o ciudată ce nu-și poate controla emoțiile, când îmi spun să rezolv problema asta o dată (da, ușor de zis când nu treceți prin asta!).

Cred că sunt mult mai bine față de cum eram… Prin clasa a 12-a, am atins un apogeu al emoțiilor negative, nu știu ce s-a întâmplat cu mine atunci și mi s-a cam dereglat sănătatea. Au fost prea multe lucruri deodată, stres, situații penibile, bac-ul, frica de viitor, frica de alegeri proaste, că nu știu încotro să mă îndrept, care-i menirea mea, moartea vecinei mele dragi prin cancer m-a marcat destul de tare (pentru că am văzut cât de fragilă poate fi viața și mă simțeam fără direcție, ea fiind ca o busolă pentru mine, când aveam nevoie de un sfat plin de înțelepciunea și experiența vârstei, îmbibate cu parfum de glumă când era cazul), mi se părea că sunt doar o tocilară proastă și fără creier, mă simțeam cumva inferioară, doar pentru că sunt fată și mi se părea că noi nu putem fi mai bune decât bărbații la nimic… Da, știu, multe idei greșite, dar cred că le-am rezolvat în mare parte și asta se vede în starea mea care e mult mai bună acum.

Am văzut ce fericiți sunt oamenii care nu-și pun atât de multe întrebări, care nu trăiesc atât de mult în interiorul ființei lor. Când sunt între oameni minunați și-i fac să râdă, și ei mă fac pe mine să râd, mă simt foarte bine, măcar temporar. Cumva parcă fug de gândurile mele. Sau asta facem cu toții, și de-aia nu ne-ar fi bine să trăim în junglă, singuri?! Chiar atât de mult depindem unii de alții?

Mâine o să merg la un interviu pentru angajare, primul de până acum și bineînțeles că am emoții. Emoții gigantice, cele mai emoții dintre emoții! :)) Mama mi-a zis că e un colectiv minunat, directorul la fel, că e totul frumos, pentru că și ea vrea să se angajeze aici pe un alt tip de post decât al meu. Și pentru că am zis că nu vreau să lucrez în spital, iată că cineva ne-a zis de clinica asta stomatologică. Mi-e teamă totuși că nu mă voi descurca, că nu mă voi integra. Asistentele bârfesc cam mult în general, mi-e teamă de asta, dar sper că nu va fi cazul aici. Am un feeling că nu va fi.

Până la examenele finale mai am câteva zile, dar am zis totuși să nu pierd ocazia angajării aici, dacă tot s-a ivit și sună atât de bine, și directorul insistă să vin, pentru că nu va ține mult posturile acestea neocupate. Nu ne putem împotrivi vieții, nu? Trebuie să ne urcăm în tren, cât mai e în stație…  E bine să ne împăcăm cu ideea că viața înseamnă evoluție, că e necesar să se termine o etapă pentru a începe alta, că nu putem fi mereu mici… Și totuși, cred că nu voi fi mult timp o angajată, simt că vreau să fiu propria mea șefă. Simt că vreau să-mi construiesc eu propriul loc de creație (iar nu de „muncă”, nu-mi place cum sună cuvântul), să nu simt că muncesc nicio zi, chiar dacă depun mult efort. Poate sunt un spirit mai boem așa, până la urmă! :))) Nu-mi place ideea unei rutine atât de stricte, îmi place să mă trezesc foarte devreme, dar fără alarmă, viața mea nu pare a se vrea un pătrat, un cerc, pare a fi o linie colorată, ondulată, care umple o formă neregulată și depășește mult conturul…

Sper să nu fie doar vise, dar o lume interioară așa cum vreau, tot continui și voi continua să construiesc.

Hmm, cred că mă simt puțin mai bine, acum. Slavă ție, Internet-ule și ție WordPress-ule, desigur!

cold-2004202_1920