Film: Câinele, adevăratul meu prieten (A dog`s purpose, 2017)

Extrem de reușit acest film, o ecranizare a romanului cu același nume… Cred că „film” e prea puțin spus, nu are mai nimic din lung-metrajurile cu animale, este altceva. Cuvintele sunt destul de sărace pentru a-l descrie, dar ce pot spune este că am lăcrimat aproape pe tot parcursul celor 100 de minute ale sale. Și sunt sigură că nu este (doar) din cauza firii mele plângăcioase sensibile, chiar prezintă o poveste foarte emoționantă. Emoție. Emoție. Emoție. De la început până la sfârșit. Am simțit că inima îmi vibrează la unison cu cea a personajelor, simțeam că sunt acolo… Intervine și destulă fantezie, subiectul filmului se bazează pe aceasta, dar pare atât de credibil totul, încât te întrebi dacă nu există cumva o șansă cât de mică să se întâmple astfel și în realitate.

Acest film este despre loialitate, despre devotament, despre cât de mult ne înfrumusețează și ne influențează viața câinii, despre cât de goală ar fi existența noastră fără ei, despre legăturile ce rezistă dincolo de timp și spațiu… Mi s-a părut foarte interesant și faptul că naratorul este chiar „sufletul” câinelui (și nu este o exprimare întâmplătoare) ce trece prin multe momente frumoase sau mai puțin frumoase, din care va încerca să afle care este scopul lui pe pământ. Oare va reuși?!

Callie_the_golden_retriever_puppy

Anunțuri

E timpul să ne întoarcem…

fall-1072821_1920E timpul să ne întoarcem la valori, la cele adevărate, e timpul să ne întoarcem la inocență și bunătate, e timpul să nu lăsăm toate lucrurile frumoase din care ADN-ul nostru s-a născut, să se piardă în abis. Acum e momentul să ne reîntregim sufletul și inima, să nu le lăsăm să se transforme în pulbere. Să lipim cioburile între ele cu speranță și să zâmbim. Cât de mult și de des putem.

A sosit timpul să și culegem de pe ogorul ce l-am semănat cu dorințele și visurile primăverii, să ne mai și odihnim puțin, să nu ne mai stresăm permanent…

Acum e timpul să iubim fiecare zi, să iubim și ploaia, și toamna, căci cine știe când va mai răsări soarele, iar atunci ne va părea rău că nu am prețuit zilele pe care, nerăbdători, le-am tot grăbit să plece, ca pe un musafir inoportun și nu le-am trăit din plin. Am putea să stăm măcar la un ceai cald cu ele, să prăjim pâine și să o ungem cu salată de icre, am putea să le spunem cât de mult ne-am dori o rază de soare. Iar ele ne-ar spune că va veni și vremea aceea, căci și razele au nevoie de un (ano)timp pentru a-și reface puterile. Totuși, tu ai ști că ele te mint frumos, ai ști că, de fapt, sunt plecate pe alte meleaguri- ce abia acum se trezesc din amorțire- și se vor întoarce, dar ai prefera să nu le spui că ți-ai dat seama. Te-ai înveli mai bine cu păturica ta moale și ți-ai alege o prietenă bună de pe raftul bibliotecii…

A sosit, așadar, vremea să ne îndreptăm postura, să ne ridicăm ochii spre cer, să nu mai privim în jos, unde nu e nimic interesant de văzut. Să învățăm de la copaci, ce nu se tem să încărunțească, pentru că ei știu că după moarte se vor trezi într-o altă primăvară. Într-o primăvară unde nu va mai fi durere, va fi doar mugur și floare, va fi o continuă sărbătoare…

*

… Uneori, îmi place să ascult muzică la radio sau la televizor, să o „pre-aleagă” cineva pentru mine, dându-mi iluzia că eu aș fi ales. Uneori îmi place asta, pentru că am tendința de a asculta aceleași melodii, mă atașez de ele și nu mai caut altele. Așa că mă bucur că mi-am adus aminte de această melodie, auzind-o la radio. M-a impresionat foarte tare și videoclipul, pe care nu-l știam și care are un înțeles atât de profund…

E timpul să ne întoarcem!…

Cover: Skyfall- Adele

Am avut ceva probleme la refren, dar am vrut să cânt și ceva mai greuț, plus că-mi place Adele (Măria Sa!) și piesa acesta la nebunie. Parcă aș fi și eu un spion atunci când o ascult sau o cânt. :))

P.S.: Am și o întrebare: Ce trebuie să scrii pe Youtube când faci un cover, în afară de faptul că e cover și cine cântă piesa? Trebuie să scrii și de unde e negativul sau altceva?

Când seniorii discută…

… îmi place să trag cu urechea! Da, știu, rușinică să-mi fie!… dar nu prea-mi este, ce-i drept, hihihi! Mă bucur dacă se întâmplă să converseze în apropierea mea, dacă nu, nicio problemă, mă poziționez în mod discret cât mai aproape. Logic că mi-aș muta atenția altundeva dacă ar fi o discuție prea personală, dar îmi place să-i ascult vorbind despre acele vremuri pe care eu nu le-am trăit, iar prin intermediul lor, parcă mi se derulează un film dinaintea ochilor și-mi fac o idee despre cum era traiul și atmosfera atunci. Parcă dau la o parte din decor tot ce nu era pe vremea aceea, ca și cum aș da jos o folie, începând de pe acoperișul blocurilor, până jos la șosele. Mă simt ca și cum aș învăța istorie „pe viu”, autentică, fără să mă îndoiesc că ar fi modificată în vreun fel. Îmi place să înțeleg cum se vede lumea prin ochii lor sau cum îi văd pe „tinerii din ziua de astăzi”… Și da, o-ho, acesta e un subiect ce nu se epuizează niciodată!…

Mă mai și întristez când le aud supărările, grijile, când aud tot mai des că au copiii plecați prin nu știu ce țară… Mă întristez când ei constată că lumea se duce la vale, că nu mai există respect, o educație bună, că ne îndreptăm înspre mai rău…

Avem atât de multe de învățat de la ei, din experiența lor de viață! Cu cât îi vom asculta mai mult și vom învăța și din greșelile lor, cu atât vom face și noi mai puține, pentru că deși scenariile vieților noastre sunt diferite, uneori unele secvențe sunt asemănătoare.

Când seniorii discută între ei sau discută cu noi, se revarsă în jur înțelepciune gratuită spre care trebuie doar să întindem mâinile, și e a noastră pentru vecie. Iar noi, cândva, vom putea povesti mai departe, despre vremuri pe care nu le-am trăit, unor oameni ce nu ne vor mai avea decât pe noi să le povestim.

 

Schimbare

Eu, una, nu cred în schimbare, cel puțin în cea la 180° nu. Nici nu prea cred că (mai) avem acest drept, de a încerca să schimbăm oamenii. Cred doar că le poți aduce aminte de cum sunt cu adevărat în adâncul ființei, de cum le place să fie cu adevărat, prin puterea propriului exemplu.

Când vezi oameni calzi în jurul tău, prinzi curaj să fii și tu la fel, să continui să dăruiești zâmbete, să-ți dăruiești inima. Să-i faci pe cei din jur să se simtă cât mai puțin străini în locuri reci și necunoscute, când și tu știi prea bine cum e să te simți astfel.

Oamenii nu se schimbă, mai ales dacă ei nu vor asta cu adevărat. Degeaba ai să încerci să-i convingi să se lase de fumat, de exemplu, că nu are cum să le facă bine fumul pe care-l tot trag în plămâni zi de zi, dacă voința le lipsește cu desăvârșire. Iar, în timp, ajungi să-ți pese din ce în ce mai puțin și nu mai spui nimic. Când și când, mai tresari la gândul că de s-ar întâmpla ceva rău cu acea persoană, nu te-ai putea ierta niciodată și ea s-ar plânge că de ce nu te-a ascultat sau că de ce nu ai insistat mai mult… Dar în același ești pregătit pentru orice și ești într-o stare de așteptare resemnată.

Te consolezi totuși cu gândul că această lume nu este un loc perfect și nici nu poate fi vreodată. Ar fi fost prea frumos să fie fără bătaie de cap.

Mi-a trecut prin minte chiar și să mă apuc de fumat, deși n-am încercat niciodată, doar ca să văd reacția tatălui meu. Oare ar mai fuma sau s-ar opri? Am fuma cot la cot, ca turcii?! Nu știu de unde gândurile astea de a mă autopedepsi… Probabil că nu mă iubesc prea mult. Probabil sunt supărată că nu știu cum să-l ajut. Deocamdată nu are nimic, are un organism mai tare de fel, dar până când?… Are o tuse ce-i drept, care e comună fumătorilor cred și avea o vreme când se îneca în somn. O dată chiar m-am speriat foarte rău, cred că și el; i-am spus să doarmă într-o parte, să nu mai stea pe spate… Am momente când stau cu urechile ciulite când adoarme la prânz și mă gândesc dacă aș știi să aplic corect manevrele de prim-ajutor în caz de ceva. Cred că am devenit așa și din cauză că bunica a murit subit, de infarct. Seara am vorbit la telefon, iar a doua zi…

Totuși, am început să-i înțeleg oarecum pe cei care au un viciu și chiar să mă gândesc că ar trebui să am și eu unul. Cum să vrei să trăiești prea mult, când viața e atât de nasoală? Cu cât pleci mai repede de-aici, cu atât mai bine…

P.S. : Nu mă luați prea tare în seamă… Sunt doar foarte tristă din cauza asta, mă simt neputincioasă. O fi și vreo doză de egoism? Ne temem pentru cei dragi, pentru că ne temem pentru noi? Atunci, suntem oare capabili de dragoste necondiționată? Unde se termină egoismul și unde începe dragostea?

Nu înțeleg ce are tutunul atât de interesant, de atâția oameni îl slujesc… Că de calmat, am auzit că nu prea calmează. Pentru socializare? Pari mai într-un fel anume, dacă ai o țigară între degete și vorbești la o cafea?

 

Ziua-n care am spart ghiocul (V)

*continuare de la Ziua-n care am spart ghiocul (I), Ziua-n care am spart ghiocul (II), Ziua-n care am spart ghiocul (III), Ziua-n care am spart ghiocul (IV).

Ajunseră foarte obosiți la apartamentul pe care-l cumpărase unchiul aici. Mătușa Margăi îi arătă acesteia care va fi camera ei, iar fata se trânti epuizată direct în pat… Se întâmplaseră atât de multe într-un timp atât de scurt și se simțea foarte copleșită. În doar câteva ore, schimbase casa, schimbase orașul, schimbase țara, schimbase continentul, iar acum spera că și viața…

Îi plăcea tare mult apartamentul, era modern, dar avea și decorațiuni tradiționale indiene. Avea ferestre mari ce luminau din belșug încăperile, avea canapele și paturi comode, colorate… Simțea că ar putea face din acest loc un al doilea cămin, unul mult mai apropiat de adevăratul sens al acestui cuvânt sacru. Sau care, mai mult ca sigur, ar deveni de la sine.

Ar fi vrut să descopere chiar acum fiecare colțișor, să răsfoiască fiecare carte din biblioteca pe care o observase în treacăt, dar oboseala și-a spus cuvântul, ba chiar a protestat, iar Marga a adormit repede, cuibărindu-se ca un prunc. A avut un somn greu, iar visul a fost foarte intens, părând extrem de real… Se făcea că era ziua nunții ei și se mărita cu băiatul căruia fusese promisă. Se vedea pe sine cumva din afară și rămase îngrozită când își observă fața tristă, dezorientată și panicată. Nu avea cui să ceară ajutor, nu avea cui să se plângă, când toți râdeau, toți o felicitau, o pupau, dansau, chiuiau… Era trasă la față, palidă și o speria fericirea asta artificială care domnea peste tot în jur… Mașini luxoase, rochii sclipitoare, o puzderie de lăutări… Când se văzu ajunsă în fața altarului, țipă din toți plămânii și se trezi din somn, direct într-un violent atac de panică.

Rudele sale veniră repede și o liniștiră, apoi o luară la bucătărie ca să o răsfețe cu jalebi, niște dulciuri foarte populare aici… Margăi îi plăcură foarte mult și nu o lăsă pe mătușa ei, până nu-i împărtăși rețeta. Era hotărâtă s-o încerce cât de curând. Voia să învețe să gătească și mâncăruri indiene și să vadă cât mai multe locuri din această țară fascinantă…

*

În dimineața următoare, unchiul Suraj părea că arde de nerăbdare să-i spună ceva, așa că așteptă să se așeze și Marga la masa de pe balcon și-i spuse:

– Marga, uite la ce ne-am gândit noi mai demult, n-ai vrea să-ncepi să mergi la școală? Știu cât l-ai rugat pe taică-tău când erai mică, dar nici n-a vrut s-audă… E și aproape rău de casă, sunt și profesori care predau în engleză. Hai, știu c-ai învățat-o de la filme, te descurci tu, ușor-ușor… Ce zici, îți face cu ochiu` ce zice nenea?!

-Va urma-