Oricât de multe zile…

Oricât de multe zile-aș trăi pe pământ, tot n-ar fi de-ajuns,

O clipă mi s-ar părea, și de înc-o sută de ani aș primi în plus,

Căci timpul a-nceput să se contracte și cu noi nu mai are răbdare,

Avem prea multe de făcut, iar ziua din ce în ce mai scurtă ne pare…

Nu ne mai trăim viața după anotimpuri ca odinioară,

Când țăranii știau când să semene și-aveau recoltă bogată la sfârșit de vară,

Iar iarna se mai odihneau și ei, dimpreună cu toată natura

Și-n miros de plăcinte, din povestit nu le mai tăcea gura.

Acum avem de toate, avem tot confortul, dar nu suntem prea fericiți,

Așteptăm un concediu întreg anul și mereu ne simțim obosiți,

Ne plângem că n-avem timp, căutăm distracții într-un oraș plictisit,

Vai!… trebuie să plec, nici n-am realizat când seara a venit!

„So comfortable, we’re living in a bubble, bubble
So comfortable, we cannot see the trouble, trouble.”

Reclame

Neața

Probabil că va începe o nouă isterie cu acest dans! (sau deja a început)

Primăvară

Este o zi minunată, iar eu simt că renasc cu fiecare mugur, cu fiecare floare, cu fiecare albină ademenită de mirosul renașterii, cu fiecare fluture prietenos care mi se așează pe mână, cu fiecare rază de soare care ajunge pe pământ…

Este atât de surprinzător să vezi cum plantele se dezvoltă cu viteza luminii parcă, acaparând întreg pământul, încercând să recupereze timpul furat de iarnă al lui martie, iar după doar două zile, ți se pare că nu mai recunoști un loc anume, îți pare cu totul schimbat…

E adevărat că iubesc toamna pentru melancolia ei și pentru toate sentimentele pe care mi le trezește adormirea aceasta treptată a naturii, dar, totuși, trebuie să recunosc că sentimentul de renaștere, de reînviere, de reînnoire, de pasăre Phoenix al primăverii mă face să apreciez (din nou, și mai mult) acest anotimp…

Cu siguranță, acel anotimp care-mi aduce aminte cel mai bine despre Dumnezeu și despre eternitate, de raiul unde probabil este o primăvară continuă, plină de flori minunate, neînchipuit de frumoase și parfum de aripă de înger…

Cum să nu iubești primăvara, când în ea se află esența întregii Creații, esență care nu este deloc secretă și nu trebuie căutată prin formule și ecuații, când descoperirea sensurilor ei îți aduce și descoperirea ta, ca om, care vei înnmuguri din vlăstarul eternității în Viața de Apoi, când ea te face să privești moartea ca pe o metamorfoză a unei omizi ce prinde aripi maiestuoase către Cer?!…

Cum să nu iubim primăvara, când noi înșine suntem primăvară?!

Foto: Arhivă personală

X, y, w, z…

Logica poate fi foarte folositoare pentru înțelegerea vieții de zi cu zi.

Dacă, de exemplu, într-un grup de 4 persoane:

  • x îl bârfește la mine pe y
  • y mi-l bârfește la rândul lui pe x
  • iar x și y mi-l bârfesc fiecare și pe w

    Atunci rezultă că x și y îl bârfesc și pe z, adică pe mine…

Nu-i așa că e minunat?!

De-aș avea…

Este iar ziua Poetului nostru cel mai mare, poetul care ne-a făcut să-i învățăm versurile chiar și fără să ne propunem asta, cel care a metamorfozat atât de frumos limba română și inimile noastre… A spus atât de inspirat în „Luceafărul” despre condiția de geniu care îți oferă privilegiul ca amintirea ta să fie nemuritoare… Dacă a reușit atâta amar de vreme, sigur amintirea lui va dăinui pentru totdeauna, orice s-ar întâmpla…

Mi-a plăcut foarte mult această interpretare, pe care am găsit-o întâmplător ieri. Moldovenii de peste Prut au o sensibilitate aparte, profundă, preaplină de emoție, iar asta se vede în tot, de la linia melodică , până la modul cum sunt realizate videoclipurile.

Nebunie

Cred că o doză de nebunie frumoasă nu strică nimănui. Nu strică nimănui să danseze copilărește prin casă, să fure dulciurile din bradul de Crăciun, ștergând urmele „faptei” ca un profesionist sau să râdă colorat alături de oameni cu sufletul-curcubeu și inima-acuarelă…

Cred că este atât de benefic să ne dăm voie să facem lucrurile puțin mai altfel de cum scrie la carte, atât timp cât nu-i deranjăm pe alții si nu încălcăm reguli. Ne face atât de bine să ne simțim liberi, să fim naturali, spontani, să vorbim așa cum ne dictează acest organ spiritual, ce bate neobosit în pereții pieptului, în speranța că ne vom trezi și-l vom asculta și pe el… El bate până în ultima clipă, așteptând să ne punem mâinile deasupra, să-i simțim ritmul și să ne amintim că suntem doar niște oameni, că nu ne-am transformat în roboți între timp, că este foarte în regulă să nu putem face totul perfect. Că nu suntem perfecți, dar putem să râdem de asta. Și să ne relaxăm puțin.

P.S. : Parcă m-aș uita la mine când mă uit la fetița asta cum se prostește! :))))