Inimă de sticlă

„E o nouă zi. Dar eu nu mă pot bucura pentru asta. Nu mă pot entuziasma prea tare că văd soarele răsărind, de exemplu, deși ador să mă trezesc când încă se-ngână ziua cu noaptea, pentru a saluta primul pui de rază ce iese din găoacele orizontului…

Nu mă pot bucura prea tare de o melodie, nu pot dansa pe ritmuri alerte, nu pot râde cu poftă la o glumă, nu mă pot îndrăgosti… În copilărie, cel mai tare mă durea faptul că nu pot alerga, dar, cu trecerea anilor, nu am mai simțit nevoia asta atât de intens. Am început să-mi ocup timpul, să citesc mai mult, să scriu în jurnal, să văd filme la cinema. Îmi place mult acolo, îmi place mai ales să merg după-masă, când sala e aproape goală, și să stau pe penultimul rând. Se vede perfect de acolo. Și, în caz că nu mă simt bine, pot ieși pentru câteva clipe fără să mă jenez, cum s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să deranjez o sală plină de oameni…

De emoțiile negative, nici nu-mi vine să amintesc. Aici e și mai greu. O singură emoție negativă pe care mă chinui s-o controlez, mă poate face să mă simt epuizată întreaga zi.

Și toate astea, pentru că inima mea e foarte fragilă, din naștere, iar tot ce se apropie de extreme îmi poate face rău. Supărarea, frustrarea, îngrijorarea, furia, tristețea, ura, dar și bucuria, entuziasmul, euforia, iubirea, toate îmi pot sparge pereții inimii, ca pe o sticlă umplută peste măsură cu mustul fierbând al vieții.

Cât de fericiți trebuie să fie cei emotivi, mai cu seamă! Ei pot simți o paletă atât de largă de emoții, la intensități din cele mai ridicate și le exprimă până la ultima picătură. Poate că sunt robii trăirilor lor, de cele mai multe ori, dar mi-aș dori să fiu și eu măcar pentru o zi, să mă pot bucura sau supăra pe deplin. Să pot da cu pumnul în masă și să-mi spun părerea, dacă asta simt, sau să râd din toată inima. Nu din afara pereților ei. Sunt atât de aburiți de răsuflarea ochilor mei care privesc cu jind înăuntru dintotdeauna, că nu mai pot distinge nimic din ce e în interiorul ei. Iar ea, ea nu-mi poate deschide ușa, pentru că viforul sentimentelor i-ar zdruncina din temelii cămăruțele șubrede…

Ce binecuvântare trebuie să fie să simți, pur și simplu!… Să-ți spună și emoțiile ce să faci, să te îndrume. Eu nu le pot lăsa, deși mi-aș dori. Mult. Și nu știu dacă e mai bine să mor încet în fiecare zi, reprimând totul și adunându-l undeva în suflet, de unde cu greu poate refula sau să mor într-o clipă, cu prețul unui singur minut de viață adevărată, dar împăcată și împlinită.

Oare câtor emoții le mai pot tăia aripile?! Am mâinile pline de pene și de fantomele lacrimilor ce n-au existat niciodată…”

bottle-1282705_1920

Anunțuri

8 gânduri despre „Inimă de sticlă

    • Da, sunt bine, mulțumesc mult! 🙂 De fapt, mi se întâmplă exact opusul celor scrise aici, eu sunt foarte emotivă de fel, dar n-am avut probleme cu inima… Am încercat să mă transpun în pielea cuiva cu asemenea probleme, ca să pot aprecia faptul că pot simți și să nu fiu supărată că la mine emoțiile puternice se manifestă și în exterior prin tremur și toate cele…

      Apreciat de 1 persoană

    • E doar ficțiune, mie de fapt mi se întâmplă exact opusul a ce e aici, sunt foarte-foarte emotivă, dar cu inima n-am avut probleme. Am încercat să scriu asta pentru a putea aprecia că pot simți, să nu mai fiu atât de supărată pe chestia asta…

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s