Uneori

Uneori, în perioadele de mare tristețe, zâmbetul tău complet sincer și involuntar, poate fi provocat doar de vederea unei vrăbii ce adună de pe jos firimituri… de ceva, pentru a-și hrăni puiul deja mărișor care se ține după ea, țopăind.

Fata stătea pe bancă și rupea bucăți mici din croissantele simple de care nu se atinsese deloc, pentru a hrăni cele câteva vrăbii foarte atente la fiecare mișcare a ei. Ciudat, foarte ciudat… Porumbeii nu-și făcuseră încă apariția, așa cum o obișnuiseră de câteva luni, de când frecventa acest parc.

„Uf, greu mai e să faci gândurile să tacă, să te poți relaxa și tu puțin… Trebuie mereu să-mi iau seama că sunt încordată și mereu trebuie să respir profund, încercând să alung măcar pentru câteva clipe stresul… Cel mai dificil lucru din lume poate fi să nu te gândești la nimic. Cel mai dificil lucru din lume poate fi să asculți greierii și atât, nimic altceva. Să fii una cu iarba, care e atât de aproape de ei, să fii una cu vântul, care oricât s-ar strădui nu-i poate găsi în marea de întuneric. Uneori am impresia că greierii sunt însuși glasul nopții, un glas ce nu vine din material… Poate de-aia mi se pare că greierii sunt peste tot, dar niciunde. Poate de-aia luna cea ocrotitoare, de noi îi ascunde: ca să nu ne dăm seama (sau să avem doar o bănuială în visele noastre) de adevăratul mister al nopții. Al lumii.”

Prin fața ei, rareori trecea câte cineva. Ba o bătrânică simpatică și cochetă („Ei, hai! E mai aranjată decât mine! își spuse fata zâmbind cu drag.), ba un adolescent care se dădea cu skateboard-ul… Era o zonă destul de retrasă a parcului.

Era seară. Începea să se lase întunericul de-a binelea peste oraș, dar fata nu avea încă niciun gând de întoarcere spre casă.

„Ce dor mi-e de vremurile când nu știam că totul e ciclic, când nu știam că totul pe pământ e fragmentat și împărțit. Ce dor mi-e de vremurile când încă nu uitasem ce e eternitatea… Probabil că e adevărat că în primii ani de viață ne aducem aminte cum este Raiul, dar apoi începem să ne folosim prea mult mintea, iar sufletul stă ghemuit într-un colț ca să nu ne supere cu prezența lui. Cred că suferă atât de tare dacă ajungem până în acel punct, încât să-i negăm existența! Când ne pierdem credința, lumea pare o închisoare oscură, aducătoare de neliniști și frici. Atunci ne simțim precum un ou gol pe interior, fără de albuș și gălbenuș, dar poate că nu ne dăm seama. Rămânem doar o coajă fragilă în calea forței vieții…”

Încet-încet se aprinseră toate felinarele din parc. Nu mai era nimeni, cel puțin în zona unde era acum. Se ridică puțin și întinse brațele spre cer ca să dezmorțească, stătuse cam mult timp jos… Doamne, ce lună frumoasă! Aa, da, cum de uitase, era eclipsă de lună astăzi, auzise dimineață la radio… Inspiră cu sete aerul răcoros, privind spre stele. Se gândi puțin, apoi merse spre centrul parcului. Nu-i plăcea deloc întunericul…

Fu uimită când văzu că, de o parte și de alta a aleii principale, era câte un porumbel alb, voltat, pe fiecare felinar. Stăteau atât de mândri, cu pieptul înainte, încât și ea, își îndreptă involuntar postura. Păreau că vor să-i indice o direcție, așa că, nesigură, începu totuși să meargă spre ieșirea din parc. În depărtare se contura vag o siluetă, parcă familiară, ce porni atunci spre ea. Se opri, dar o voce interioară îi spunea să stea pe loc, să nu plece. Peste câteva clipe întunecate, îl recunoscu. Era El. El, lumina ei. Rămase mută și pierdută în ochii lui. Acesta îi oferi mâna, iar fata și-o așeză cu grație în palma lui; apoi o conduse spre centrul parcului.

– Dansezi? o întrebă el.

– ….

– Victoria, te simți bine?! Fata nu răspunse, din pricina lacrimilor ce o copleșiseră deja, așa că îl strânse tare în brațe, plângând încet pe umărul lui. Începură apoi să danseze ușor, pe o muzică auzită doar de ei… Erau atât de fericiți și totul în jur era de basm. „De fapt, mult mai frumos decât în ele!” se gândi fata.

Peste câteva minute însă, apărură câțiva polițiști, care treceau întâmplător pe acolo. Erau foarte aproape, dar înainte ca cei doi îndrăgostiți să-i vadă, porumbeii începură să zboare în jurul lor, formând un uragan alb, care-i proteja. Victoria râse din toată inima, destul de uimită, neștiind ce se întâmplă cu ei. Dar totul era atât de bine, că nici nu mai conta. Îl privi, zâmbi fermecată și-i mângâie încet obrazul, iar el îi evaporă lacrimile cu suflarea inimii lui calde..

Atunci, timpul lor s-a reîntregit și a luat numele de Eternitate.

Anunțuri

5 gânduri despre „Uneori

  1. Victoria… ce nume frumos! 🙂 Așa este, și așa se simte, eternul, ca un sentiment al infinitului, crește în suflet printr-un celălalt. Printr-un aproape cald și dulce, cred că doar de acolo prezentul are puterea să topească trecut, viitor… Dintr-un împreună frumos.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s