„Chef” Suflet

Da, da, chiar și eu gătesc!… Nu numai „Supă de pui pentru suflet” (m-a inspirat și titlul acestei cărți). Gătesc de toate. Gătesc salate de toate felurile, sandvișuri (a-ntâia îmi ies, niște combinații ce se topesc în gură, nu alta), omlete, pireuri și, cel mai important, cartofi prăjiți, fierți, copți, răsuciți, învârtiți etc. etc.

Lăsând gluma la o parte, am mai gătit eu la viața mea, maică (ce ciudat sună asta!), am gătit câte o singură dată: ardei umpluți, ciorbă, supă de linte, supă de legume (asta cred că a fost de două ori), pulpe cu sos de roșii, pilaf… Cam astea mi le amintesc acum. Am mai încercat și deserturi ușoare (gen brioșe), aici chiar mi-ar plăcea să aprofundez, hehe!… Și totuși la fiecare, ceva nu era bine, asta e normal când gătești atât de rar, știu… Nu mă pasionează gătitul, deși de alte treburi casnice mă ocup. Nu prea am răbdare sau nu știu, prefer retețele rapide. De asta îmi place să mă uit pe canalul acela, știți voi, numai cu programe de gen. Mă relaxează foarte tare când văd o bucătărie frumoasă, colorată, oameni calmi, dar am observat că e bine să-l ocolești înainte să adormi, dacă nu vrei să ți se facă foame instant… Oi avea eu metabolismul bun, poate un pic prea bun, dar nu cred că e sănătos „să dărâmi” frigiderul la 11-12 noaptea. :))

În fine, după luni de zile de când am zis că trebuie să fac un desert, de câteva zile îmi încolțise în minte ideea să fac înghețată. Cum zilele astea am mâncat destul de multă și cum citesc eticheta la orice mănânc (și până la urmă, la multe renunț), am zis că trebuie neapărat să o prepar eu însămi, pentru că mi se pare exagerat la cât de puține ingrediente sunt necesare pentru o înghețată, să văd pe etichetă un pomelnic întreg.

Mai făcusem acum vreo doi ani înghețată de vișine și a ieșit foarte bună. Azi m-am hotărât să fac o rețetă de înghețată de cafea și cacao, găsită pe net. O aveți aici. Am pus-o la congelator în niște castroane și o să mă uit mâine să văd ce a ieșit. Sper să se lege, pentru că e o compoziție pentru mașina de înghețată, la altele știți că se pune smântână, frișcă,  pe când la aceasta este doar lapte. Totuși cred vă ieși, de ce nu?! Doar duduie congelatorul, slavă Domnului! Eu n-am avut la îndemână păstaie de vanilie, așa că am folosit cu încredere zahăr vanilinat. Mă pricep și la improvizații, pare-mi-se. :)))

ice-2219574_1920

Uneori

Uneori, în perioadele de mare tristețe, zâmbetul tău complet sincer și involuntar, poate fi provocat doar de vederea unei vrăbii ce adună de pe jos firimituri… de ceva, pentru a-și hrăni puiul deja mărișor care se ține după ea, țopăind.

Fata stătea pe bancă și rupea bucăți mici din croissantele simple de care nu se atinsese deloc, pentru a hrăni cele câteva vrăbii foarte atente la fiecare mișcare a ei. Ciudat, foarte ciudat… Porumbeii nu-și făcuseră încă apariția, așa cum o obișnuiseră de câteva luni, de când frecventa acest parc.

„Uf, greu mai e să faci gândurile să tacă, să te poți relaxa și tu puțin… Trebuie mereu să-mi iau seama că sunt încordată și mereu trebuie să respir profund, încercând să alung măcar pentru câteva clipe stresul… Cel mai dificil lucru din lume poate fi să nu te gândești la nimic. Cel mai dificil lucru din lume poate fi să asculți greierii și atât, nimic altceva. Să fii una cu iarba, care e atât de aproape de ei, să fii una cu vântul, care oricât s-ar strădui nu-i poate găsi în marea de întuneric. Uneori am impresia că greierii sunt însuși glasul nopții, un glas ce nu vine din material… Poate de-aia mi se pare că greierii sunt peste tot, dar niciunde. Poate de-aia luna cea ocrotitoare, de noi îi ascunde: ca să nu ne dăm seama (sau să avem doar o bănuială în visele noastre) de adevăratul mister al nopții. Al lumii.”

Prin fața ei, rareori trecea câte cineva. Ba o bătrânică simpatică și cochetă („Ei, hai! E mai aranjată decât mine! își spuse fata zâmbind cu drag.), ba un adolescent care se dădea cu skateboard-ul… Era o zonă destul de retrasă a parcului.

Era seară. Începea să se lase întunericul de-a binelea peste oraș, dar fata nu avea încă niciun gând de întoarcere spre casă.

„Ce dor mi-e de vremurile când nu știam că totul e ciclic, când nu știam că totul pe pământ e fragmentat și împărțit. Ce dor mi-e de vremurile când încă nu uitasem ce e eternitatea… Probabil că e adevărat că în primii ani de viață ne aducem aminte cum este Raiul, dar apoi începem să ne folosim prea mult mintea, iar sufletul stă ghemuit într-un colț ca să nu ne supere cu prezența lui. Cred că suferă atât de tare dacă ajungem până în acel punct, încât să-i negăm existența! Când ne pierdem credința, lumea pare o închisoare oscură, aducătoare de neliniști și frici. Atunci ne simțim precum un ou gol pe interior, fără de albuș și gălbenuș, dar poate că nu ne dăm seama. Rămânem doar o coajă fragilă în calea forței vieții…”

Încet-încet se aprinseră toate felinarele din parc. Nu mai era nimeni, cel puțin în zona unde era acum. Se ridică puțin și întinse brațele spre cer ca să dezmorțească, stătuse cam mult timp jos… Doamne, ce lună frumoasă! Aa, da, cum de uitase, era eclipsă de lună astăzi, auzise dimineață la radio… Inspiră cu sete aerul răcoros, privind spre stele. Se gândi puțin, apoi merse spre centrul parcului. Nu-i plăcea deloc întunericul…

Fu uimită când văzu că, de o parte și de alta a aleii principale, era câte un porumbel alb, voltat, pe fiecare felinar. Stăteau atât de mândri, cu pieptul înainte, încât și ea, își îndreptă involuntar postura. Păreau că vor să-i indice o direcție, așa că, nesigură, începu totuși să meargă spre ieșirea din parc. În depărtare se contura vag o siluetă, parcă familiară, ce porni atunci spre ea. Se opri, dar o voce interioară îi spunea să stea pe loc, să nu plece. Peste câteva clipe întunecate, îl recunoscu. Era El. El, lumina ei. Rămase mută și pierdută în ochii lui. Acesta îi oferi mâna, iar fata și-o așeză cu grație în palma lui; apoi o conduse spre centrul parcului.

– Dansezi? o întrebă el.

– ….

– Victoria, te simți bine?! Fata nu răspunse, din pricina lacrimilor ce o copleșiseră deja, așa că îl strânse tare în brațe, plângând încet pe umărul lui. Începură apoi să danseze ușor, pe o muzică auzită doar de ei… Erau atât de fericiți și totul în jur era de basm. „De fapt, mult mai frumos decât în ele!” se gândi fata.

Peste câteva minute însă, apărură câțiva polițiști, care treceau întâmplător pe acolo. Erau foarte aproape, dar înainte ca cei doi îndrăgostiți să-i vadă, porumbeii începură să zboare în jurul lor, formând un uragan alb, care-i proteja. Victoria râse din toată inima, destul de uimită, neștiind ce se întâmplă cu ei. Dar totul era atât de bine, că nici nu mai conta. Îl privi, zâmbi fermecată și-i mângâie încet obrazul, iar el îi evaporă lacrimile cu suflarea inimii lui calde..

Atunci, timpul lor s-a reîntregit și a luat numele de Eternitate.