Neliniște 3.0

Nu-mi place când mă simt neliniștită, anxioasă, speriată… Nu-mi place că sunt atât de emotivă și asta se vede atât de mult în exterior, prin reacțiile mele. Și mai ales nu-mi place când mă oglindesc în ochii oamenilor din jur și văd ironie, milă, superioritate, când mă privesc ca pe o ciudată ce nu-și poate controla emoțiile, când îmi spun să rezolv problema asta o dată (da, ușor de zis când nu treceți prin asta!).

Cred că sunt mult mai bine față de cum eram… Prin clasa a 12-a, am atins un apogeu al emoțiilor negative, nu știu ce s-a întâmplat cu mine atunci și mi s-a cam dereglat sănătatea. Au fost prea multe lucruri deodată, stres, situații penibile, bac-ul, frica de viitor, frica de alegeri proaste, că nu știu încotro să mă îndrept, care-i menirea mea, moartea vecinei mele dragi prin cancer m-a marcat destul de tare (pentru că am văzut cât de fragilă poate fi viața și mă simțeam fără direcție, ea fiind ca o busolă pentru mine, când aveam nevoie de un sfat plin de înțelepciunea și experiența vârstei, îmbibate cu parfum de glumă când era cazul), mi se părea că sunt doar o tocilară proastă și fără creier, mă simțeam cumva inferioară, doar pentru că sunt fată și mi se părea că noi nu putem fi mai bune decât bărbații la nimic… Da, știu, multe idei greșite, dar cred că le-am rezolvat în mare parte și asta se vede în starea mea care e mult mai bună acum.

Am văzut ce fericiți sunt oamenii care nu-și pun atât de multe întrebări, care nu trăiesc atât de mult în interiorul ființei lor. Când sunt între oameni minunați și-i fac să râdă, și ei mă fac pe mine să râd, mă simt foarte bine, măcar temporar. Cumva parcă fug de gândurile mele. Sau asta facem cu toții, și de-aia nu ne-ar fi bine să trăim în junglă, singuri?! Chiar atât de mult depindem unii de alții?

Mâine o să merg la un interviu pentru angajare, primul de până acum și bineînțeles că am emoții. Emoții gigantice, cele mai emoții dintre emoții! :)) Mama mi-a zis că e un colectiv minunat, directorul la fel, că e totul frumos, pentru că și ea vrea să se angajeze aici pe un alt tip de post decât al meu. Și pentru că am zis că nu vreau să lucrez în spital, iată că cineva ne-a zis de clinica asta stomatologică. Mi-e teamă totuși că nu mă voi descurca, că nu mă voi integra. Asistentele bârfesc cam mult în general, mi-e teamă de asta, dar sper că nu va fi cazul aici. Am un feeling că nu va fi.

Până la examenele finale mai am câteva zile, dar am zis totuși să nu pierd ocazia angajării aici, dacă tot s-a ivit și sună atât de bine, și directorul insistă să vin, pentru că nu va ține mult posturile acestea neocupate. Nu ne putem împotrivi vieții, nu? Trebuie să ne urcăm în tren, cât mai e în stație…  E bine să ne împăcăm cu ideea că viața înseamnă evoluție, că e necesar să se termine o etapă pentru a începe alta, că nu putem fi mereu mici… Și totuși, cred că nu voi fi mult timp o angajată, simt că vreau să fiu propria mea șefă. Simt că vreau să-mi construiesc eu propriul loc de creație (iar nu de „muncă”, nu-mi place cum sună cuvântul), să nu simt că muncesc nicio zi, chiar dacă depun mult efort. Poate sunt un spirit mai boem așa, până la urmă! :))) Nu-mi place ideea unei rutine atât de stricte, îmi place să mă trezesc foarte devreme, dar fără alarmă, viața mea nu pare a se vrea un pătrat, un cerc, pare a fi o linie colorată, ondulată, care umple o formă neregulată și depășește mult conturul…

Sper să nu fie doar vise, dar o lume interioară așa cum vreau, tot continui și voi continua să construiesc.

Hmm, cred că mă simt puțin mai bine, acum. Slavă ție, Internet-ule și ție WordPress-ule, desigur!

cold-2004202_1920