… (2)

Mâine va trebuie să susțin o mică prezentare despre lucrarea mea de diplomă… și bineînțeles că nu am niciun chef de ea! La proba orală de săptămâna trecută, a fost destul de rău la început, dar apoi mi-am revenit încet-încet și am zis cam tot… Până să intru n-am avut nimic, am dormit și foarte bine, extrem de bine, ca un prunc, pentru că nu mi-am dat voie să mă gândesc la cum va fi, dar când am intrat, mi s-a tăiat filmul… Am început să repet în oglindă acum, așa cum am citit în cartea lui Carnegie scrisă pe tema asta… și deja a început să-mi crească temperatura…

Nu mai suport viața asta de cacao! Nu mai am niciun chef să mă expun la atâtea emoții, nu le mai suport! Și mai rău e că nici fizic nu mă simt prea bine!!… Asta nu e viață ce trăiesc eu de vreo patru ani încoace… E o glumă proastă, e o irosire a celor mai frumoși ani!… Am luat și două pastile de sedatif pc și o să iau și mâine, chiar dacă am mai luat doar o dată până acum (încercam eu să fac pe viteaza, dom`ne!), dar m-am cam săturat. Și bineînțeles că aghiuță e și el în vervă la urechea mea cea stângă!… Își face doar meseria, doar atât știe, pot să înțeleg și asta. Dar pot să-l și ignor.

Acum, când văd rândurile astea înșirate aici, mi se par cam penibile, dar e ce trăiesc eu cam zi de zi. Nu înțeleg ce e în neregulă cu mintea mea asta ondulată, de încep să tremur așa când trebuie să vorbesc în public, deși știu foarte bine ce am de zis. Și nu e vorba că mi-ar păsa prea mult de ce notă iau. În ultimii ani, nici nu mai știam ce medie îmi iese sau ce note am…

Am încercat și să caut informații în plus (doar ca să mă simt sigură pe subiect, tot în acea carte am citit lucrul ăsta), exerciții de respirație, rugăciuni, să stau în natură mai mult, să beau ceai de tei, lapte, să ascult muzică, să dansez… dar degeaba, tot praf sunt la treaba asta! Când par că fac un progres, dacă trece o perioadă mai mare fără să mă expun la emoții, fac doi pași înapoi. Sau chiar mai mulți… Poate ar trebui să merg la un psiholog, dar nu știu de ce nu-mi place ideea…

Eh, în fine, măcar un defect, acolo, trebuia să am și eu, nu? :)))

Chip trist

model-2405131_1920

Nu mai ai putere să te plângi,

Ai văzut că n-are niciun rost,

Degeaba sub pleoape lacrimi strângi,

Când nimic nu va mai fi ce-a fost…

 

Ai rupt în fiecare zi, din cer, câte-o filă de orizont,

Sperând că, în sfârșit, următoru-ți va elibera al tău soare,

Dar răscumpararea e scumpă, n-ai destule lacrimi în cont

Și nici speranțele deșarte nu se-acceptă la bănci, ca ipotecare…

 

Ai obosit, nu mai ai deloc răbdare,

Să te-ndrepți spre un mâine ce doar pare altfel decât ieri,

Să urci la deal, dar s-aluneci tot mereu la vale,

Să-nceapă să-ți placă tristețea și să nu mai disperi.

 

Îți amintești vag cum era fericirea

Și-ți imaginezi cum ar fi de-ai avea-o acum:

Oare-ai fi fericit, dacă ai primi fericirea,

Iar condeiul ți s-ar preface în scrum?!

Loving Vincent

În toamna aceasta, pe 22 septembrie, va apărea primul film pictat în ulei din lume. Nu-i așa că e genială ideea?! Toate cele 65.000 de cadre, care au fost pictate manual de 125 de artiști în decurs de 6 ani, spun povestea marelui pictor Vincent Van Gogh. Cred că a fost o muncă titanică, dar imaginile sunt foarte expresive.

O singură suflare

Suntem o singură inimă, o singură suflare,

Din toate sufletele noastre, construim unul mare,

Iar împreună, nu mai simțim durerea și neputința,

Când mai multe brațe te poartă, e mai dulce suferința.

 

Când ești iubitor, uiți de ceea ce-ai auzit c-ar fi „normalitate„,

Te bucuri, râzi, glumești sau plângi cu al tău frate,

Îi simți sufletul, el pe al tău, iar asta e tot ce contează,

Căci învelișul, de cele mai multe ori, esențialul îl blurează.

 

Se pot întâmpla atât de multe în calea noastră spre devenire,

O mică eroare, din vina nimănui, și de-acolo viața toarce altfel ale sale fire,

Dar o țesătură diferită e, cu adevărat, la fel de minunată,

Ea ne-ajută să-nțelegem mai profund lumea, prin liniile cu care-a fost decorată!…

 

Înainte

Înainte, până și manelele, care sunt atât de blamate de toată lumea, erau frumoase și aveau un mesaj. Nici nu simțeam că ascult un anume gen de muzică. Poate și unde eram mică, dar parcă era doar muzică, era doar simțire. Erau doar melodii care sunau plăcut, la fel ca celelalte, de petrecere. Cred că înainte cam toată lumea le asculta, pentru că transmiteau o stare de bine. Acum, când se întâmplă să dau peste o manea, nu știu cum să schimb mai repede, că mi se face silă de ce văd și de ce aud, rar mai e câte una decentă… Totuși, și din acestea lipsește ceva. Lipsește inima din ele. Ca și la celelalte genuri de altfel, de asta s-a tot vorbit în ultima vreme, nu mai insist…

Și da, poate e un post cam neobișnuit pentru blogul meu, dar nu înțeleg unde s-a pierdut pe drum acest neam, căci ce frumoși sunt niște oameni care își păstrează tradițiile și sunt mândri de ele, nu? Mai ales dansurile și cântecele vechi țigănești sunt atât de aparte, întregesc în mod original acest tablou pestriț al Românicii noastre dragi.

P.S.: Se pare că sunt cam prea melomană zilele acestea, o fi de la perioada asta stresantă. Într-un fel, deja parcă e prea multă muzică, simt că exagerez, îmi iese pe nas, devin eu însămi muzică pură. Să nu vă speriați dacă o să scriu cu note muzicale, în viitor.