Mărgele, salcâmi și colivă

Multe amintiri frumoase și-au făcut loc în vatra sufletului meu, pe vremea când îmi petreceam o parte din zilele vacanței de vară, la țară, la mamaia ce încă nu fusese chemată la Cer. Pe bunica paternă am simțit-o cel mai aproape de inima mea, era un om minunat, o persoană caldă, glumeață, muncitoare și iubitoare peste măsură.

Dar poate cea mai frumoasă dintre amintiri, o constituie zilele când „nașa mea bătrână” (mama nașului meu de botez, care mai trăiește și e bine, deși era cu mulți ani mai mare decât bunica) făcea pregătirile pentru parastasul anual al soțului ei. Acestea aveau loc în iulie, când se împlinea vremea, timp de 7 ani, cum se face. Nu le-am prins chiar pe toate, deși mi-aș fi dorit…

În vinerea de dinainte de parastas, destul de devreme, pe la 10-11, depinde cum terminam treburile, mergeam cu mamaia la Nașa Gogoașa (așa o poreclisem noi, din alint) ca s-o ajutăm. Traversam curtea imensă până la poarta făcută de tataie chiar în gardul ce desparte curțile noastre și ajungeam foarte repede la ea. Ele făceau diferite feluri de mâncare și coliva, mamaia îi aducea prescurile făcute de ea la cuptorul cu lemne din curte, mai făceau și puțină curățenie… Găteau toate acestea în curte, exact lipit de peretele exterior al casei fiind construit un acoperiș, sub care era o masă mare, „mașinica” (soba cu plită) și multe oale atârnate în cui. Lângă peretele casei și sobă era un salcâm mare, care nu fusese tăiat, iar acoperișul fusese decupat pentru a-i face loc. Respectul acesta pentru natură m-a impresionat foarte tare. Dar dacă o respecți, ea te respectă înzecit mai mult… Lângă pivniță, cu fața către această bucătărie de vară găseai și o bancă mare, verde, pe care-mi plăcea mult să stau (încă există toate cele descrise, cu mici modificări).

acacia-249343_1920

Fiind mai micuță în perioada aceea (toate astea s-au întâmplat acum 7-10 ani), nu mă lăsau să fac mare lucru (în general, o ajutam pe mamaia cu drag la altele, dar niciodată n-am simțit că făceam ceva peste puterile mele). Mai mult le ajutam cu încurajări cum s-ar spune, făceam galerie. Dar, o dată, în ajunul unuia dintre aceste parastase, Nașa Gogoașa m-a rugat să-i înșir pe un fir de gută niște mărgele pe care le avea de mai demult, într-o ordine anume cum m-ar fi tăiat capul, iar la mijloc să pun o cruciuliță, cred că din argint era.

Am făcut asta și arăta bine, am făcut proba pe Nașa să vedem cât de lung să fie ca să poată intra pe cap, am lăsat loc liber destul la ambele capete, dar nu reușeam să le înnod (să fac un nod pescăresc), așa că a-ncercat mamaia. Bineînțeles că nu a reușit nici ea și toate mărgelele au căzut pe beton, în toate direcțiile. Mamaia a început să bombăne în stilul ei caracteristic („E-e-e, Ano, Ano, mărgele îți trebuie ție acuma la bătrânețe!…”), în timp ce pe noi două ne umflase râsul și nu ne mai puteam opri. Până la urmă am reușit, dar, din câte îmi aduc aminte am abandonat și cred că de-abia anul următor am dus la îndeplinire „misiunea” (imposibilă 2, 3, 4..). Degete dibace, ce să mai…

Spre seară, veneau și „copiii” (nașii mei, băieții lor care erau oameni în toată firea deja, unul din ei întemeindu-și de curând o familie, fratele nașului cu familia lui) și curtea se umplea de mașini. Vedeam cum crește inima în Nașa mea bătrână, și ea, care era o femeie foarte mică de înălțime, părea că prinde aripi și se mișca încoace și încolo ca o albinuță, ca să-i întâmpine. Acum erau mai multe mâini și treaba mergea mai repede.

Pe înserat, coceam știuleți de porumb în jar și povesteam, râdeam. Îmi plăcea atât de mult să stăm în jurul focului, în liniștea acelui semi-întuneric blând, în acel sat uitat parcă de lume… Sau pur și simplu să stăm, chiar și fără foc.

A doua zi, curtea se umplea de oameni, ajungea și preotul și slujea alimentele ce urmau a fi servite. Preotul din sat este un om foarte vesel și bun, care glumește exact cum îi stă bine unui om cu o asemenea profesie, în limitele bunului simț, care se implică activ și-i unește pe locuitorii satului. După ce slujea, atmosfera se mai destindea și lumea se așeza la masă. Oamenii râdeau, povesteau întâmplări din timpul vieții pământești ale nașului meu, era o armonie în tot ce mă înconjura, pe care nu cred că am mai întâlnit-o de atunci. Nu m-am mai simțit niciodată atât de fericită pe deplin ca în acele veri la țară…

Mi-au plăcut acele parastase și, poate că sună ciudat, dar în general, mi se par un motiv de bucurie. Persoana pentru care se fac nu a fost uitată de rude și, de ce să fii trist, dacă ai speranța Vieții de Apoi?! Sufletele lor vor să ne vadă fericiți, fericiți că-i pomenim întru veșnicie, acolo unde ne vom reîntâlni cu ei, cu cei dinainte de ei și cu Cine a fost dinainte de tot.

Anunțuri

14 gânduri despre „Mărgele, salcâmi și colivă

  1. Titlul spune atât de frumos, combinație minunată, mânuțe de fetiță înșirând mărgeluțe colorate… ca cele povestite aici, cu oameni, oameni… și aerul acela, cu salcâm proaspăt și parfumat și-apoi semnul reamintirii și-al pomenirii. Duminică frumoasă, sper nu prea cald la tine, și o săptămână bună! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s