Cu mâinile curate (parodie)

Aiii, filmele vechi românești!… Le ador! Bine, mă rog, cel puțin pe cele pe care le-am văzut, deși uneori mă enervează unele actrițe, în special. Au ele un mod de a vorbi, nu știu cum să zic, mai comunist așa, parcă sunt niște roboți, probabil așa le-a fost impus?!

Aici avem o parodie reușită a filmului „Cu mâinile curate”. He!

„Ce este natural, nu este urât”

Ești atât de frumoasă, femeie, în imperfecțiunea ta,

Mai multă frumusețe, nici cea mai pricepută mână nu-ți poate da!

Căci unde vrea omul să corecteze, cu o viziune limitată,

Rămâne-ntotdeauna o imagine mai mult sau mai puțin dezechilibrată…

Defectele te fac atât de specială, femeie,

Te fac să fii o stea distinctă în această Cale Lactee,

Care sclipește în felul ei și toată lumea o recunoaște,

Și care nu va semăna cu niciuna, oricâte după ea s-ar naște!

Păstrează-ți identitatea, suflet luminos, nu o pierde,

Căci ochiul străin, nu în detaliu, ci în ansamblu te vede,

Și oricât de multe drumuri ai parcurge-n căutarea unui sculptor ce face minuni,

Niciunul nu-l va întrece în măiestrie pe al nostru Creator și Tată bun…

beautiful-1867431_1920

P.S: Are cineva idee cine a spus citatul din titlu? Știu bine că l-am citit undeva, cred că era o expresie din latină, într-un roman, dar nu o mai găsesc… Cred că Shakespeare sau Dumas a spus-o, dar nu sunt sigură…

Update: Este vorba despre un proverb latin „Naturalia non sunt turpia” (Cele naturale nu sunt rușinoase.), deci cu un sens mai altfel de cum am folosit eu pentru poezie, dar în ediția veche a romanului pe care l-am citit acum mulți ani (încă n-am reușit să aflu care era) proverbul era tradus ca în titlu. Totuși, cred că mă bucur că s-a întâmplat așa. 🙂

Surprize în cărți vechi

Acum vreo doi ani, am cumpărat câteva cărți cu nume sonor de la un domn pasionat de lectură, care le vindea în piață și de la care mai cumpărasem în trecut romane pentru școală. Bineînțeles că nu am citit cărțile pe care le-am luat ultima dată, se pare că nu mai pot citi din cele vechi, deși îmi place mirosul lor nespus, altfel nu prea-mi explic cum de nu mi-au plăcut „Pe aripile vântului”, „Shogun”, „Catherine de Medicis”…

Când am deschis romanul „Pânza de păianjen” de Cella Serghi (ca să nu se așeze praful pe el, am citit doar câteva pagini, deși părea bine scrisă) am rămas surprinsă când am găsit între paginile lui mai multe timbre vechi. Pe cele mai multe scrie Polonia (Polska- de la Campionatul European de Atletism din 1966, Budapesta), dar mai sunt și altele pe care scrie Cehoslovacia (Ceskoslovenko), Ciad (Republique du Tchad), Germania (Deustche Demokratische Republik)… Cea mai mare surpriză au fost însă cele din Yemen (Mutawakelite Kingdom of Yemen), de dimensiuni mari, reprezentând niște doamne nobile, ceva legat de ziua mamei, doar atât am înțeles, restul fiind scris în arabă.

Nu știu care e treaba cu timbrele, în general: dacă pe un timbru scrie o țară, e clar că e tipărit în acea țară?!

…Mă simt ca și cum aș fi descoperit o comoară mică sau medie/mare, de ce nu, deși am văzut că se găsesc să cumperi de pe Internet, chiar și din acestea vechi. Nu au același farmec pentru mine. Nu știu ce să zic, nu mă simt pasionată de asta, vezi-Doamne și nici nu știu dacă aș fi, dar trebuie să recunosc că sunt frumoase, fascinante și-i respect mult pe cei care au acest hobby. E o preocupare aparte, afli atât de multe lucruri și e ca și cum ai călători în toată lumea, doar prin niște hârtioare mici și colorate. Ar fi frumos să-mi fac o colecție de timbre, cu lupă, clasor, pensetă și toate cele?! Ar trebui măcar să le pun într-o carte să stea mai drepte… 😀

P.S: Mi se pare mie sau am scris de foarte multe ori „nu” în articolul ăsta?!

Meera

E dimineață. Soarele a început să se ridice leneș deasupra orașului New Delhi, încălzind deopotrivă atât vilele cele mai luxoase, cât și casele cele mai sărăcăcioase, cele care fac din India o țară a contrastelor evidente, întâlnite la tot pasul…

Trezită de un ceas interior uimitor de precis, Meera a început imediat să-și îmbrace sari-ul albastru. Era o adevărată încântare să o vezi îndeplinind ritualul acesta matinal, căci îmbrăcarea unui sari e o artă în sine, trebuie respectată o anumită „tehnică”, pentru ca o singură bucată de material să acopere atât de elegant trupul… După ce a terminat, s-a îndreptat spre măsuța de toaletă. Îi plăcea mult să-și pieptene părul negru și des, care-i ajungea până la mijloc, dar numai ea știa cât de mult se chinuia să-l îngrijească cu diferite uleiuri, de cocos, de migdale, de măsline și nu numai, așa cum învățase de mică de la mama ei. Se privi în oglindă preț de câteva secunde, își puse bindi-ul roșu pe frunte, apoi deschise ușile glisante de sticlă ale dormitorului ce dădeau într-o curte interioară. Pe cei câțiva pomi, se certau pe note muzicale niște păsări mici, simpatice, iar micul iaz din centrul curții era plin de lotuși ce-și deschiseseră petalele de un roz calm.

Respiră profund, salutând soarele ce-i transmitea atâta vitalitate și mirosi trandafirii ce-i răsplătiseră grija prin zeci de boboci parfumați. Adora să admire liniștea aceasta sfântă a dimineții, când totul în jur moțăia încă. Se întoarse apoi în cameră, pentru a se ruga și a depune o ofrandă zeului Krishna. Aprinse candela, se reculese câteva minute și luă tava cu ofrande pentru a le oferi membrilor familiei și pentru a primi binecuvântarea vârstnicilor casei.

În camera de zi, o întâmpinară zâmbăreți bunicii, cărora Meera le atinse picioarele cu vârfurile degetelor, iar ei o binecuvântară atingându-i creștetul. Aceasta le oferi apoi ofrande părinților, surorii și fratelui.

Peste câteva minute, hotărâ să plece la templul zeiței Sarasvati, zeița artelor, cunoașterii, muzicii și a cuvântului. Se urcă într-un taxi, deși ar fi putut să-l roage pe șoferul angajat de tatăl ei să o ducă, dar astăzi voia să fie cu adevărat singură… Ajunse în scurt timp, iar la intrarea în templu se descălță, punându-și pe cap partea din sari care, în mod normal, este așezată pe umăr.

„Zeiță- începu ea să se roage în gând- te rog, ajută-mă, căci nu știu ce ar trebui să fac!… Mă simt atât de diferită! Toate fetele din jurul meu se căsătoresc și par așa de fericite, dar eu nu simt că-mi doresc asta cu tot sufletul! Și nici ca cele ce trăiesc modern, cum au văzut în Occident, simt că n-aș putea fi vreodată, să fiu o floare atinsă de mai mulți fluturi… Mama, tata… nu mă presează, sunt deschiși la minte, deși fac voia zeilor. Și când mă gândesc că atâtea fete sărace sunt vândute încă pentru căsătorie de familiile lor, mă simt totuși norocoasă! N-aș fi putut trăi o asemenea viață, în niciun caz…”

Meera se apropie încet, cu ochii în lacrimi de statuia zeiței,  și îngenunche,  continuându-și ruga:

„Oare ar trebui să mă călugăresc?! Oare de ce am simțit de mic copil chemarea asta, mai mult sau mai puțin în inima mea? De ce simt oare că doar așa voi putea împlini voia zeilor? De ce simt că un cămin nu m-ar face fericită? De ce simt că nu-mi mai doresc să iubesc, nu-mi mai dau voie? Sau probabil că nici n-am iubit vreodată cu adevărat în viața mea și nici n-am simțit că vreau toate astea. Poate în loc de inimă, mi-ai dat o sferă de oțel și nu sunt capabilă să iubesc decât în moduri mai puțin egoiste… Ce o să mă fac oare?! În societatea noastră, nu e loc pentru oameni ca mine.. Și n-aș vrea să fac ceva, doar pentru că e o presiune din partea Vieții, a Timpului, a oamenilor… Totuși simt că spre asta mă îndrept, am obosit să mai fiu eu sau să nu mai știu cine sunt și aș adopta un mod de viață, doar ca să se termine o dată tot zbuciumul ăsta… Cum aș putea să-mi dau seama ce vreau? Mă simt foarte stresată cu ceasul ce-mi ticăie neîncetat deasupra capului și mi-e frică să nu fac greșeli prea mari, încât să nu le mai pot îndrepta sau cu care să nu mai pot trăi. Poate nu mă pot împăca cu ideea că sunt doar un om, un suflet prizonier în trup, că nu sunt în totalitate o ființă superioară acestor neputințe, că nu am numai o parte spirituală…”

Fata își sterse cu dosul palmei ochii și se uită într-un punct fix vreo câteva minute bune, cu mintea goală.

„Și să zicem că m-aș călugări… Așa, și?! Aș fi pe deplin fericită cu alegerea asta, aș fi în stare să-mi îndeplinesc toate sarcinile, care nu-s deloc ușoare și să țin drumul drept? Aș putea eu oare să fiu atât de egoistă, încât să-i părăsesc pe toți cei dragi, fără să mă uit în urmă? Sunt în stare să renunț la tot pentru a rămâne cu nimic, și în cele din urmă nimicul să-mi fie mai mult decât suficient?! Ajută-mă, Zeiță!”

Globul (3)

continuare de la GlobulGlobul (2)

Steaua sclipi veselă când îl văzu că se apropie. Băiețelul îi făcu cu mâna, fascinat de spațiul imens ce se întindea la înfinit în toate direcțiile. Abia acum își dădea seama cât de mic era de fapt, un grăunte de nisip ce plutea în pijama, în această lume bine-cunoscută pentru necunoscutul ei. Ți se pare că ești mic în comparație cu locuința ta, cu blocul tău, cu orașul unde trăiești, cu țara, continentul sau planeta. Dar atunci, cum ești în comparație cu galaxia sau Universul însuși?!… Sau poate n-ar trebui să ne simțim atât de neînsemnați, căci, după cum spunea un mare înțelept, nu suntem o picătură într-un ocean, suntem întregul ocean într-o picătură…

– Ai reușit să treci testul pentru a ajunge la mine! îi spuse Proxima Centauri prin telepatie. Ți-ai dat seama că, în primul rând, trebuie să crezi în tine pentru a reuși.

– Da, și trebuie să-ți mulțumesc pentru asta! Dacă nu m-ai fi chemat, probabil n-aș fi îndrăznit să cred că aș putea pluti în spațiu în pijamaua mea din bumbac. Hahaa, asta sigur nu o va crede nimeni, dacă voi povesti acasă!… Mda, cred că mă fascinează și mă sperie, în același timp, faptul că Universul e infinit…

– N-ar trebui să te sperie. Învățând despre Univers, înveți de fapt despre tine, tu ești un microunivers în sine, la fel de necunoscut și de nelimitat. Asta dacă nu-ți pui singur limite.

– E adevărat că și voi ne vedeți așa cum eram acum patru ani sau mai mult? zise băiețelul după ce se gândi câteva secunde.

– Da, și mă bucur nespus să te văd atât de mare și de isteț. Știi că fiecare stea aparține unui muritor? Eu sunt chiar steaua ta. Și păstrez o întreagă colecție de lumini-imortalizate, încă de când te-ai născut. Toate stelele au la fel. Numai că unele nu rezistă după ce le moare pământeanul, se topesc de dor și mor și ele la scurt timp. Simțim când vă dați ultima suflare, char dacă nu vă vedem în acea clipă, ci mult mai târziu. Asta dacă putem îndura până atunci…

– Ai mai avut și alți pământeni?

– Da, au fost destul de mulți și a fost foarte dureros când s-au stins. Greu de suportat… Țin minte că după ce a apus Luceafărul vostru, al nostru nu a mai luminat câteva zile de supărare… Dar hai mai bine să-ți arăt galeria ta de lumini!

Și steaua îi proiectă pe acest nesfârșit ecran „fotografii” cu el- dacă le putem numi așa- de când se născuse, de când era la grădiniță, prima zi de școală, drumețiile la munte cu părinții, diminețile de  week-end în parc…. Băiețelului îi plăcu să revadă aceste momente și fu plăcut surprins când văzu ultima fotografie… în care apărea foarte de aproape, înconjurat de stele, planete și meteoriți.

– Acum luminile noastre n-au trebuit să călătorească prea mult una până la alta, nu-i așa?! râse cu poftă steaua.

Băiețelul zâmbi. Ce ciudat se auzea râsul prin telepatie, parcă era un concert ținut de mulți delfini în frac. Poate râsul chiar e un leac pentru multe. Oare durerile de picioare ale bunicii se pot vindeca cu bucurie de stea?

– E timpul să mergi acasă, dragule! Mâine vei fi obosit la ore, dacă nu te odihnești.

–Da, așa este… Poate am să mă mai pot întoarce cândva. Cu bine, Proxima, ne vedem în trecut!

– Cu bine, ai grijă de scânteia din inima ta!

Și băiețelul se îndreptă spre glob, cu fața spre steaua lui și făcându-i cu mâna ușor. Intră din nou prin trapa deschisă în dreptul Oceanului Arctic și apăsă pe astronautul de pe pijamaua sa care acum sclipea din nou, iar aceasta reveni la normal. În câteva secunde adormi, iar dimineață când îl trezi mama lui, nu-și mai amintea nici drumul de întoarcere, nici cum ajunsese înapoi în pat, revenind la dimensiunea normală. Iar lângă glob, găsi o sticluță minusculă cu praf de stele…

Sfârșit

Cursă…

cropped-road-1768465_1920.jpg

– Unde fugi așa, draga mea? Oprește-te puțin și respiră!

– Fug de Viitor!…  Crezi… crezi că am vreo șansă să câștig cursa?! E destul de aproape văd…

– Dar de ce ții atât de mult să scapi de el?

– Mi-e frică de toate responsabilitățile astea care vin buluc peste cele deja existente, mi-e frică de decizii, mi-e frică să nu iau decizii bazate pe frică și să le regret… Mi-e frică de frica mea! Și mai ales de emoțiile și ideile greșite din minte care…

– … care ți-au cam afectat sănătatea nu?

– Da, și am obosit tare, dar cu greu le pot arăta oamenilor cât de rău mă simt, pentru că simt că le dau valoare emoțiilor și vreau să uit de ele! Acum am început să mă simt mai bine după ce le-am conștientizat, dar după 4 ani de chin, simt că m-am săturat!… Nu mai am chef de nimic, nu mă mai încântă nimic din ce le face plăcere celor de seama mea. Mă simt bătrână, deși n-ar fi deloc cazul… Simt că am trăit într-un timp prea scurt niște emoții prea puternice și mă simt epuizată. Cum voi mai trăi eu în continuare?! Mi-e teamă să nu iau sub aripa mea o altă idee greșită și să nu mai scap din cercul ăsta vicios niciodată… Sunt dezamăgită de mine și de viață. Simt că parcă totul e de două ori mai greu pentru mine, când mă uit în jur.

– Din cursa asta n-ai cum să ieși învingătoare. Doar Viitorul te poate purta către linia de sosire… Curaj, poate Dumnezeu nu te-ar fi putut învăța altfel atât de multe lucruri. Acum ești mai atentă la ce se întâmplă și în afara ta, știi cum să-i ajuți și pe alții care trec prin ce treci tu. Dacă totul ar fi fost bine și frumos, nu te-ai fi documentat ca să înțelegi, n-ai fi simțit că ai plătit pentru niște lecții ce nu vor fi niciodată gratuite…

– Off, poate că ai dreptate. Fie, am să-mi aștept aici Viitorul cu brațele deschise!

Și atunci, i-am dat ceasul vechi al bunicii să-l întoarcă, pentru că se oprise la ora 3 fix de când tot alerga. După ce l-a întors, a dispărut, iar în urma ei a rămas un val de lumină… În acel moment, mi-am dat seama că va fi bine curând.