Jennifer Rush

O voce de aur… parcă-mi place mai mult decât Whitney Houston, Celine Dion & co., chiar dacă e greu de comparat. Numele ei nu e Jennifer, numele ei e Muzică. Muzică pură, medicament pentru suflete triste, dar și pentru suflete vesele. Cred că unii oameni nu respiră aer, respiră note muzicale, inspiră suferință și expiră emoție.

De ce sunt melodiile de ieri atât de frumoase, de ce nu ne săturăm oricât le-am asculta, față de cele de astăzi?! Oare cum am trecut pragul mileniului III, am început să decădem?

Cum de sunt nostalgică după niște vremuri pe care nu le-am trăit?!…

Anunțuri

You may say I`m a dreamer, but I (know that) am not the only one!

Azi îmi imaginez că totul e mai bine… Că sunt mai bine. Dacă trebuie să fiu toată viața așa de emotivă și să tremur mai mereu, nu vreau să trăiesc mult, Doamne… Cât mai puțin. Știu că sunt lașă, dar am obosit. Nu-mi place că sunt așa.

Sunt conștientă că n-aș fi cine sunt azi fără oceanul acesta de emotivitate, fără Everestul de pe care cad direct în Groapa Marianelor în fiecare zi… Și invers. Dar începe să fie mult prea mult, nu sunt chiar atât de puternică. Aș vrea să mă pot uita în ochii oamenilor, fără să-i cobor în pământ imediat, aș vrea să ajung într-un loc necunoscut cu oameni necunoscuți fără să mă simt atât de speriată (nu ca aseară!), aș vrea să-mi păstrez intactă sensibilitatea și să o pot transmite, dar să o pot controla. Uneori simt că am în piept un leu ce nu poate fi dresat. Îl simt cum se smucește, cum se împotrivește, cum îmi chinuie inima și ființa și cum mă face să mă simt incapabilă și fără putere.

Apa mea nu stinge focul, ci îl face din ce în ce mai mare. Sufletul meu ars se îmbracă în cenușă, servește cenușă la micul dejun, dar să sperăm că va putea renaște din aceasta.