Cometa

comet-begin-end_b88e400c608d8d70

Am ieșit repede afară, într-o noapte, să văd o cometă mare pe cer. N-am mai apucat să mă-ncalț și am alergat desculță până în curte, dar nu simțeam pietrele dure, căci îmi doream prea tare să o cunosc. Era o cometă specială, cu o inimă mare și la propriu și la figurat, doar că ea nu știa lucrul acesta. Sau poate știa, dar era prea ocupată să admire stelele din jur.

Dinainte să o văd, am știut cât e de diferită și de aparte. Ceva de dincolo de timp și spațiu m-a făcut să fiu sigură de asta. Priveam uimită ce arc minunat descrie pe cer și atunci mi-am dat seama ce parcurs frumos va avea viața ei.

Auzeam un sunet vag venind din direcția aceea, așa că am fugit cât am putut de iute pe un deal înalt din apropierea casei. Eram atât de aproape acum!… Puteam auzi clar cum cânta o melodie ce părea din alte galaxii. Când m-a văzut, a tăcut și m-a privit cu ochi mari și vii. „Cred că am avut dreptate”, m-am gândit eu, „în ființa ei Universul cântă pe alte note decât cele cunoscute.”

Cometa a-nceput apoi să-mi spună povești frumoase, în timp ce eu stăteam întinsă pe iarbă, cu fața spre cer și o priveam cum se îndepărtează. Se mișca atât de încet acum, ca și cum ar fi înaintat prin miere zaharisită… Spre dimineață, mi-am dat seama cât de departe ajunsese. Abia o mai puteam auzi.

-Nu pleca, te rog!… i-am spus. Îmi place atât de mult să te ascult… și mai ai atât de multe să-mi povestești, am atâtea întrebări să-ți pun! Îmi vor lipsi cuvintele tale, îmi vei lipsi tu…

Însă cometa a plecat, dar a lăsat în urma ei o coadă nesfârșită de stele nemuritoare, cu care mă consolez… De atunci le tot adun și uneori le sădesc în piept. Când îmi pun mâinile deasupra, tresar: se simte ca o ploaie de meteoriți…

Sursă foto: acilea

2 în 1

Of, Doamne, nu înțeleg cum de se poate să fii și foarte friguros și foarte rău de căldură, în același timp?! Iarna, am tălpile sloi, aș putea să îmbrac eu două perechi de șosete, ciupici de lână pe deasupra și să le pun pe calorifer/sobă, că tot degeaba, revin repede la temperatura lor obișnuită. Vara, în schimb, abia mă tărâsc până acasă, dacă mă prinde miezul zilei pe drum. Și nu mă ajută nici părul care e destul de foarte închis la culoare și atrage soarele. Mă simt ca o omidă brunetă, coaptă la foc mare… și parcă nu mai ajung odată acasă, frate (!!).

Se impune o schimbare urgentă de domiciliu, undeva… așa, în Rio de Janeiro, Copacabana, să spunem, văd că vremea e perfectă acolo. Aștept cu interes maxim sponsori pentru vilă cu piscină. Așa, din toată sărăcia, o viluță cu un pic de gazon în față, câțiva palmieri ici-colo, o mică piscină da, să nu uităm de ea („și pe Madonna ca vecină”). Și desigur un iaht, dacă se poate (doar dacă se poate!), chiar și la mâna a doua e bun, nu sunt deloc pretențioasă. :)))

P.S.: Dacă e musai să plătesc, am să scot la licitație antichități de mare valoare & calitate, și anume mileurile mamei.

Despre prietenie

-Dedicat prietenei mele D. (Scumpii)-

Un prieten te acceptă așa cum ești, fără să vrea să te schimbe. Îți suportă toanele, supărările, frustrările… Un prieten te susține, chiar și atunci când nimeni nu o face, chiar și atunci când nici tu nu mai crezi în tine.

Lângă un prieten adevărat poți fi tu însuți, fără să-ți pese că nu ești îmbrăcat cu hainele tale „de duminică” sau că poate dimineață n-ai apucat să-ți faci patul, când vine la tine fără să te anunțe, din dorința de a-ți face o surpriză.

Un prieten îți spune când nu-i place ceva la tine. Un astfel de om te ridică atunci când ești prăbușit la pământ, chiar dacă poate și el abia se mai ține doar pe o treaptă mai sus de tine.

Atunci când găsești un astfel de om trimis de Dumnezeu, ți se pare că-l cunoști dintotdeauna, și, din acel moment, simți că tot ce i-ai spune, ar fi în siguranță, orice s-ar întâmpla. Simți că o piesă importantă din puzzle-ul vieții tale și-a găsit locul. Te simți mai întreg. Cred că uneori Dumnezeu îți trimite doar un astfel de om pe parcursul vieții. Depinde de tine să ai grijă să-l păstrezi, și el la fel și să vă ajutați reciproc.

Rămâi uimit cât de mult poți semăna în toate cu un om pe care-l întâlnești destul de târziu, când ești aproape un om format și cu care nici nu ai crescut împreună, nici nu vi s-au intersectat până atunci drumurile. Un om care apare când nu prea mai credeai în oameni și prietenie. El îți redă speranța că lumea asta mai are o șansă și, prin mica voastră lume, care se tot mărește, Lumea cea mare nu mai pare un loc atât de înfricoșător și rece. Parcă înfrunți altfel totul, știind că orice s-ar întâmpla, vei găsi înțelegere, un sfat, un umăr cald, o doză de trezire la realitate când nu mai vezi clar ce ți se întâmplă și nu mai judeci la rece… Nu te mai simți chiar atât de pierdut și singur.

Ce-aș putea să mai spun… „mulțumesc” cred că ar fi mult prea puțin…

girls-783501_1920

Fără poezie…

Fără poezie, viața mea n-ar fi ritmată,

Ar fi un ocean calm, plin de apă sărată,

Fără poezie, viața mea n-ar avea rimă,

Sunetele s-ar căuta, fără vreodată de braț să se țină.

 

M-aș trezi dimineața, fără scop, plină de dezgust,

Aș servi în fiecare zi o pâine fără gust,

N-aș mai asezona cu imagini și metafore,

N-aș mai vedea într-un nor, un vapor fără de ancore.

 

Fără poezie, n-aș avea în toate o măsură,

Aș vorbi prea mult, n-aș avea lacăt la gură,

Și mai mult ca sigur n-aș fi în idei prea ordonată,

Un vers mototolit sub scaun și-o comparație sub pat aruncată.

 

Fără poezie, viața mea ar avea sigur culoare,

Dar n-aș mai găsi în ea strălucirea de la soare,

Nu m-aș mai fi îndrăgostit de lună și de stele,

N-aș mai fi văzut pe cerul nopții curcubeie…

 

Fără poezie, nu m-aș fi gândit că poate e posibil să zbor,

Nu m-aș mai fi dorit o constelație pe pământ să cobor,

Fără poezie, viața mea ar fi un deșert pustiu,

Unde aș trăi, dar nu mi-aș simți sufletul viu…

 

Canari

Câteodată trebuie să le vorbesc sau le cânt canarilor, altfel nu prea mai zic nimic… Mai ales pe timpul iernii, acum stau mai mult în curte și aud tot felul de păsări. Uneori mi-e așa de milă de ei, că sunt închiși…

De minte

Hmm… oare cât de mulți ani se poate chinui o măsea de minte să iasă?! Prima a ieșit bine-mersi, prin liceu, cu dureri minore, a doua se tooot chinuie de vreo… nu prea sunt sigură, dar cred că de aproape 3 ani. Se pare că nu are destul loc, dar dna doctor mi-a zis că nu e cazul încă să o scoatem. Nu pot descrie în cuvinte cât de tare m-am bucurat (!!!) când am auzit asta, dar totuși, când o să fie cazul, că deja începe să fie enervant… Nu prea mă supără (ne)prezența ei, dar..

Când probabil am destul calciu în corp, iese timid din găoace doar un colț de măsea, niciodată mai mult, lucios și frumos de mama-focului, apoi se retrage. Și tot așa. Că vorba proverbului: La plăcinte înainte, la stres înapoi. (Am o mătușă de la țară care inventează mereu proverbe, vrând să pară înțeleaptă, pe care le spune așa într-o doară, după ce zice ceva: „Că vorba proverbului, când vreau să mănânc, mănânc.” etc. Probabil și de aici mi se trage cu proverbele.)

Cred că asta explică multe, dacă mă înțelegeți, mintea asta nu vrea să apară și pace! Dar nu pot să zic că nu-mi place deloc asta 😀 Până la pensie are timp berechet.

Purificare

Câteodată, îmi vine să-mi smulg inima din piept,

Și s-o spăl bine la râu cu pietre abrazive,

S-o scufund în ape limpezi, s-o înec,

Să nu-i mai aud aceleași vechi și noi suspine.

 

Poate așa voi reuși s-o curăț de emoții și angoase,

Va fi liberă de orice povară a vreunei amintiri,

Apoi, am s-o așez din nou la loc, între oase

Și-mi voi coase pielea cu ace de brad, subțiri.

 

Cu o lovitură de pumn în stern, ea va porni să bată,

La început mai repede, din obișnuință, apoi va-ncetini,

Va avea încredere în ea, la fel ca prima dată,

Când la adăpostul placentei, prinse-a se zămisli.

 

Nu se va mai teme când e-nnorat prin viață,

Când lumea are culoarea sângelui coagulat,

Va pompa în corp globule roșii pline de speranță,

Se va bucura de însuși darul existenței ce i-a fost dat…