Luminița

O nouă zi a început. Soarele a ajuns din nou, în călătoria sa nesfârșită și ciclică, la căsuța de pe deal. Un deal plin de verdeață și de pomi fructiferi, dar și de trandafiri cu parfum de copilărie. O cărare plină-ochi de mușetel te aduce de la pădure până la intrarea în casă.

Luminița s-a întors mai devreme azi de la școală și așteaptă cu lingura în mână să se mai răcească puțin supa:

-Mami, de ce spun toți copiii că vor să crească mari? Eu nu vreau! E așa bine să fii mic.

-Of, scumpa mea, și eu mi-am dorit întotdeauna să cresc mai repede, să fiu „liberă”. Credeam că e o bucurie să mergi să serviciu, să ai banii tăi… Cred că e mai bine că nu-ți dorești, bucură-te de fiecare zi, așa cum e. Joacă-te cu orice, cu florile, cu frunzele,  cu pietrele, cu vântul… Toate îți pot spune povești frumoase, toate prind viață în mânuțele tale…

Luminița zâmbi și începu să mănânce. După ce termină, mama sa o întrebă:

-Cum a fost la școală azi?

-Nu așa bine… Doamna ne-a întrebat ce vrem să devenim când, știi tu, „o să fim mari”. Luminița schiță niște ghilimele în aer cu degetele ei subțirele. Eu n-am știut ce să zic, așa pe loc și… și am zis că polițistă. Toți colegii au râs de mine… Fetița lăsă ochii în pământ și câteva lacrimi începură să sară peste barajul pleoapelor inferioare. Mama sa o puse pe genunchii ei și îi șterse obrajii cu blândețe.

-Dar și asta e o meserie așa frumoasă. Nu aveau de ce să râdă. Dar dacă nu polițistă, atunci ce vrei să fii?

-Eu vreau să fiu scriitoare, scriitoare de cărți mari, din alea care au coperți de carton. Dar nu când o să fiu mare, e prea mult până atunci. O să-ncep de azi! Mai am câteva litere de învățat și-apoi o să scriu tooot ce vreau.

Zilele treceau, lunile treceau, anii au trecut și ei și Luminița se lungea ca un lujer, dar tot ca un copil arăta, deși era deja adolescentă. La câteva luni după ce-a murit bunica ei, o profesoară a întrebat-o dacă vrea să scrie o poezie pentru revista liceului. Așa din senin, fără ca ea să spună cuiva ceva. Până atunci, Luminița scrisese rar și puțin, iar ce ieșea  era, cu indulgență, mediocru. Dar a acceptat, iar cele câteva strofe scrise în amintirea bunicii mei, purtând în minte chipul ei drag, erau emoționante și destul de reușite. De atunci, Luminița a putut să scrie, iar în fața ei a început să se contureze vag un drum.

-Mamă, eu de ce nu mă schimb? Mă simt bine așa, dar … colegii mei sunt așa diferiți… Mă simt atât de diferită și de pierdută! Am încercat să mă îmbrac mai altfel, să mă aranjez ca fetele din clasă, să mă port ca ele… dar mi-am dat seama că nu sunt eu, că nu sunt fericită așa…

-Păi, poate ți-ai dorit atât de mult să rămâi copil, încât sufletul tău te-a ascultat. Cineva spunea că dacă nu te regăsești în această lume, e pentru că trebuie să construiești tu una nouă!… Tu știi că poți asta.

girl-1863906_1920

Anunțuri

23 de gânduri despre „Luminița

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s