Trăia odată într-o casă mică de lemn, construită pe plajă, o fată care-și pierduse fericirea și sensul de a trăi. Terminase Facultatea de Medicină, dar epuizată de la prea mult studiu, nu mai avusese puterea să continue cu rezidențiatul. Intrase într-o depresie severă. Ca să o ajute, părinții îi construiseră această casă și veneau săptămânal să o vadă și să se asigure că totul e în regulă. Nu părea să facă progrese, dar totuși nici aproape de geamandură nu părea…
La început, stătea aproape numai în casă și mânca din conservă, mai mult forțându-se fiindcă pofta de mâncare îi dispăruse cu totul. Rar gusta din mâncarea gătită cu drag de mama ei.
Apoi a început ușor-ușor să iasă pe mal și să caute scoici. Seara, stătea așezată pe ponton, cu picioarele atârnate deasupra apei și capul în jos… Briza îi mângâia încet părul. Simțea că ar fi vrut să plângă mult, cât să umple marea și să se scufunde împreună cu pontonul pentru vecie, dar nu reușea. Fântâna sufletului ei era demult secată de puteri și speranță. Nu înțelegea de ce viața trebuie să fie un lung șir de suferințe…
La câteva zile, ieși să se plimbe pe malul apei. Îi plăcea această plajă sălbatică, departe de ochii turiștilor grăbiți, departe de agitația capitalei. Simțea acum că e departe chiar și de gândurile ei, un profund gol interior părând că o cuprinde. De multe ori, își monta șevaletul pe plajă și picta ore întregi, uitând pe parcursul lor de supărare și de depresie. Picturile ei erau superbe. Uneori, nu-i venea să creadă cum mâna, care parcă devenea independentă de ea, realiza aceste peisaje.
Într-o seară, mânca împreună cu părinții la masa din lemn masiv din centrul camerei. Televizorul se auzea în surdină, dar nu urmărea niciunul dintre ei filmul vechi, probabil de prin anii `50. Ferestrele erau larg deschise, iar briza mării umplea mica încăpere cu visurile algelor și meduzelor din adâncuri.
Deodată, cum stătea pe gânduri, fata se ridică brusc în picioare și spuse entuziasmată:
-Cred că a venit! A venit!
-Cine, draga mea, nu am auzit pe nimeni bătând la ușă?! zise tatăl ei, dând să se ridice de pe scaun să vadă dacă într-adevăr era cineva.
-A venit, fluxul, tată! Îl simt! spuse fata, cu lacrimi în ochi. Se descălță iute, pentru a-l întâmpina cum se cuvine și fugi pe ușă drept pe mal… Întocmai, fluxul își făcuse simțită prezența, iar luna lăcrima și ea stropi de lumină palidă peste chipul ei încercănat…
Ți-aș scrie ceva…dar mai bine tac, ascultând cântecul mării…al mării din tine, din mine, din oameni.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ascultãm împreunã atunci… e asa bine 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ne trebuie multora o casuta la mare. 🙂 Am vrut sa intreb daca e prima parte. Dl Petru ar putea intreba acelasi lucru, Potecuta la fel… asa ca, nu intreb nimic. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂 M-am gândit la asta, sã vedem.
ApreciazăApreciază
Din câte am învățat până acum, noi oamenii, avem obiceiul de a percepe fericirea ca pe un „țel ” misterios, uneori nedefinit, deși ea nu este decât o aritmetica a minții. Uneori o percepem distorsionat , grație raportării la ceea ce „observăm ” în jurul nostru.
Până la urmă ea există, trebuie doar să o găsim în interiorul nostru. Aristotel spunea că fericirea este „sensul și scopul vieții .”
O poveste minunată, reflexia unui suflet 😊 frumos…
Noapte liniștită!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ce frumos ai sintetizat, Maria! Așa este, fericirea trebuie căutată în interior mai mult… Mersi mult 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-a plăcut mult, e cu simboluri şi cu morală, dacă pot spune aşa. Totuşi, poate că o continuare (nu întreb dacă va fi că a vrut Cosmisian să întrebe şi n-a făcut-o zicând că o fac eu aşa că… rămâne pe Petru 😀 😀 ) ar fi chiar de dorit.
Vezi? Oricât de mult gol am simţi în noi sau în afară, tot vine o zi cu un flux care să ne bucure. Eu asta sper că ai vrut să spui. De asta aştept o continuare, să ne lămureşti ce înseamnă pentru ea, fata de la Medicină, acest flux 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi-au venit azi niște idei, în timp ce mâncam, dar le las să se așeze, poate- poate :)) Mulțumesc mult de tot!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Și foarte frumos ai formulat ideea cu fluxul, cred că asta stă la baza textului. Cred că la nivel inconștient era în mintea mea, dar tu i-ai dat glas 🙂
ApreciazăApreciază
Cu ajutorul tău căci textul tău inspiră 😉
Îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀
ApreciazăApreciază
Bănuiesc că o continuare vine de la sine, doar dacă simți și tu că se impune. Pe mine m-ai făcut să mă gândesc la pictură, un medicament pentru suflet pe care nu l-am încercat niciodată, dar și un mod de exprimare atât de la îndemână, încât și animalele au ajuns artiști de succes în acest domeniu. Iar marea e cel mai bun model! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă voi gândi, am câteva idei răzlețe… Am auzit că e un remediu foarte bun, prin culoare… Păi dacă și animalele au ajuns, nu avem nicio scuză :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Alge și meduze (2) | Versuri nemachiate
Pingback: Alge și meduze (3) | Versuri nemachiate
Pingback: Alge și meduze (4) | Versuri nemachiate