Alge și meduze

Trăia odată într-o casă mică de lemn, construită pe plajă, o fată care-și pierduse fericirea și sensul de a trăi. Terminase Facultatea de Medicină, dar epuizată de la prea mult studiu, nu mai avusese puterea să continue cu rezidențiatul. Intrase într-o depresie severă. Ca să o ajute, părinții îi construiseră această casă și veneau săptămânal să o vadă și să se asigure că totul e în regulă. Nu părea să facă progrese, dar totuși nici aproape de geamandură nu părea…

La început, stătea aproape numai în casă și mânca din conservă, mai mult forțându-se fiindcă pofta de mâncare îi dispăruse cu totul. Rar gusta din mâncarea gătită cu drag de mama ei.

Apoi a început ușor-ușor să iasă pe mal și să caute scoici. Seara, stătea așezată pe ponton, cu picioarele atârnate deasupra apei și capul în jos… Briza îi mângâia încet părul. Simțea că ar fi vrut să plângă mult, cât să umple marea și să se scufunde împreună cu pontonul pentru vecie, dar nu reușea. Fântâna sufletului ei era demult secată de puteri și speranță. Nu înțelegea de ce viața trebuie să fie un lung șir de suferințe…

La câteva zile, ieși să se plimbe pe malul apei. Îi plăcea această plajă sălbatică, departe de ochii turiștilor grăbiți, departe de agitația capitalei. Simțea acum că e departe chiar și de gândurile ei, un profund gol interior părând că o cuprinde. De multe ori, își monta șevaletul pe plajă și picta ore întregi, uitând pe parcursul lor de supărare și de depresie. Picturile ei erau superbe. Uneori, nu-i venea să creadă cum mâna, care parcă devenea independentă de ea, realiza aceste peisaje.

Într-o seară, mânca împreună cu părinții la masa din lemn masiv din centrul camerei. Televizorul se auzea în surdină, dar nu urmărea niciunul dintre ei filmul vechi, probabil de prin anii `50. Ferestrele erau larg deschise, iar briza mării umplea mica încăpere cu visurile algelor și meduzelor din adâncuri.

Deodată, cum stătea pe gânduri, fata se ridică brusc în picioare și spuse entuziasmată:

-Cred că a venit! A venit!

-Cine, draga mea, nu am auzit pe nimeni bătând la ușă?! zise tatăl ei, dând să se ridice de pe scaun să vadă dacă într-adevăr era cineva.

-A venit, fluxul, tată! Îl simt! spuse fata, cu lacrimi în ochi. Se descălță iute, pentru a-l întâmpina cum se cuvine și fugi pe ușă drept pe mal… Întocmai, fluxul își făcuse simțită prezența, iar luna lăcrima și ea stropi de lumină palidă peste chipul ei încercănat…

Anunțuri