Luminița

O nouă zi a început. Soarele a ajuns din nou, în călătoria sa nesfârșită și ciclică, la căsuța de pe deal. Un deal plin de verdeață și de pomi fructiferi, dar și de trandafiri cu parfum de copilărie. O cărare plină-ochi de mușetel te aduce de la pădure până la intrarea în casă.

Luminița s-a întors mai devreme azi de la școală și așteaptă cu lingura în mână să se mai răcească puțin supa:

-Mami, de ce spun toți copiii că vor să crească mari? Eu nu vreau! E așa bine să fii mic.

-Of, scumpa mea, și eu mi-am dorit întotdeauna să cresc mai repede, să fiu „liberă”. Credeam că e o bucurie să mergi să serviciu, să ai banii tăi… Cred că e mai bine că nu-ți dorești, bucură-te de fiecare zi, așa cum e. Joacă-te cu orice, cu florile, cu frunzele,  cu pietrele, cu vântul… Toate îți pot spune povești frumoase, toate prind viață în mânuțele tale…

Luminița zâmbi și începu să mănânce. După ce termină, mama sa o întrebă:

-Cum a fost la școală azi?

-Nu așa bine… Doamna ne-a întrebat ce vrem să devenim când, știi tu, „o să fim mari”. Luminița schiță niște ghilimele în aer cu degetele ei subțirele. Eu n-am știut ce să zic, așa pe loc și… și am zis că polițistă. Toți colegii au râs de mine… Fetița lăsă ochii în pământ și câteva lacrimi începură să sară peste barajul pleoapelor inferioare. Mama sa o puse pe genunchii ei și îi șterse obrajii cu blândețe.

-Dar și asta e o meserie așa frumoasă. Nu aveau de ce să râdă. Dar dacă nu polițistă, atunci ce vrei să fii?

-Eu vreau să fiu scriitoare, scriitoare de cărți mari, din alea care au coperți de carton. Dar nu când o să fiu mare, e prea mult până atunci. O să-ncep de azi! Mai am câteva litere de învățat și-apoi o să scriu tooot ce vreau.

Zilele treceau, lunile treceau, anii au trecut și ei și Luminița se lungea ca un lujer, dar tot ca un copil arăta, deși era deja adolescentă. La câteva luni după ce-a murit bunica ei, o profesoară a întrebat-o dacă vrea să scrie o poezie pentru revista liceului. Așa din senin, fără ca ea să spună cuiva ceva. Până atunci, Luminița scrisese rar și puțin, iar ce ieșea  era, cu indulgență, mediocru. Dar a acceptat, iar cele câteva strofe scrise în amintirea bunicii mei, purtând în minte chipul ei drag, erau emoționante și destul de reușite. De atunci, Luminița a putut să scrie, iar în fața ei a început să se contureze vag un drum.

-Mamă, eu de ce nu mă schimb? Mă simt bine așa, dar … colegii mei sunt așa diferiți… Mă simt atât de diferită și de pierdută! Am încercat să mă îmbrac mai altfel, să mă aranjez ca fetele din clasă, să mă port ca ele… dar mi-am dat seama că nu sunt eu, că nu sunt fericită așa…

-Păi, poate ți-ai dorit atât de mult să rămâi copil, încât sufletul tău te-a ascultat. Cineva spunea că dacă nu te regăsești în această lume, e pentru că trebuie să construiești tu una nouă!… Tu știi că poți asta.

girl-1863906_1920

Anunțuri

Valsul fluturilor

 

Lasă-te purtat de vânt, ține-mă de aripi,

Să zburăm pân` la soare și mai sus de lună,

Să ne ridicăm deasupra acestui ocean de lacrimi,

Tristețea-n veci să nu ne mai ajungă!

 

Să stăm împreună pe flori cu petale de nori,

Hrănindu-ne cu nectarul izvorât din lumină,

Să-mi pară că din ochii tăi răsare soarele în zori,

Din pupila ta de întuneric plină.

 

Iar când peste noi s-o revărsa ploaia,

Să ne-acoperim unul pe altul, pe rând,

Să nu ne mai pese când viața schimbă foaia,

Aruncându-ne cu grindină în fiecare gând.

 

Să ducem mai departe valsul nostru difuz de aripi colorate,

În cântec divin de sticleți și canari,

Până acolo unde cerul de pământ se desparte,

Dar tu mereu așa aproape-mi pari.

 

Să ne-nvârtim tare și-apoi să ne dezintegrăm în particule de vers,

Împrăștiați peste lume, lăsând metamorfoza să ne cuprindă,

Și chiar de vom deveni molii, vom avea propriul nostru Univers,

Unde cântecul fluturilor niciodată nu va putea să se stingă…

Moment (2)

Cel mai plăcut moment al dimineții? Atunci când mă hotărăsc ce parfum voi purta în acea zi. Am destul de multe, dintre care vreo patru-cinci preferate. Nu contează dacă în ziua aia voi stai doar acasă, în pijamale. E musai să mă dau cu parfum!

flowers-1457676_1920

Lily of the valley (0)

De luni până vineri, de la ora nouă la cinci seara, puteai trece pragul unei frumoase florării, deschise recent la parterul unui bloc, aproape de Piața Obor. Și nu doar că puteai, ci intrai fără să te gândești prea mult, ademenit și vrăjit de mireasma trandafirilor de toate culorile și soiurile, de petunii, crini și câte și mai câte.

În această florărie, se vindeau doar flori în ghiveci, dintr-un principiu al proprietarei care le iubea prea mult pentru a le condamna la moarte. I se rupea sufletul când vedea câte flori sunt tăiate, sugrumate în folii, date cu sclipici, ca mai apoi să fie aruncate sau cel mult presate într-o carte veche. Dar oare câte dintre ele se puteau bucura de o asemenea soartă, de a se împleti cu tușul, de a trăi chiar și mumificate pe un raft?… Și se mai pot ele numi oare flori, așa despărțite de rădăcinile lor?!

Dar, cu toate acestea, vânzările creșteau de la o lună la alta, pe măsură ce se ducea vestea despre multitudinea de soiuri, unele nemaivăzute pe la noi, despre respectul acesta nemăsurat pentru plante, dar și pentru clienți până la urmă, care nu plăteau pentru ceva ce n-ar fi rezistat în timp.

Ceea ce era special la florăria noastră, era muzica clasică ce se auzea în surdină. Proprietara, care era și unica vânzătoare de aici, le răspundea clienților care o întrebau, că plantele fac mai mulți boboci și cresc mai armonios pe muzică sau dacă le vorbești frumos. Cu mult umor, povestea adeseori că, încă din copilărie, părinții amenință cu tăierea, mai în glumă, mai în serios, plantele care nu înfloresc ani la rând, și întotdeauna, anul următor sau la o perioadă scurtă de timp, acestea fac flori spectaculoase… Plantele înțeleg lumea la un nivel mult mai profund, la nivel de lumină, de fotoni. Ele văd lumina din oameni.

Proprietara, Lăcrămioara pe numele ei, își botezase la fel și florăria, dar alesese varianta în engleză, „Lily of the valley”.  Îi plăcea mult cum suna și astfel era sigură că și cei de altă naționalitate vor înțelege.

flo1

Într-o zi, am intrat chiar când începuse „Spring Waltz” de Chopin. Mă uitam abătută la petuniile colorate în nuanțe vii de roz. Erau atât de frumoase!… Doamna Lăcrămioara sau Lily cum era alintată acum de clienții fideli, se apropie fără să spună nimic și se uită și ea la flori, apoi începu să aranjeze câteva ghivece care nu erau la locul lor.

-Grea mai e viața unei flori!… spuse doamna Lily. Vântul și furtuna îi pun la pământ tulpina fragedă, buruienile o sufocă, insectele îi mănâncă rădăcina, iar oamenii… oamenii ar vrea să o vadă tăiată și pusă într-un vas cu apă, când ea știe că n-ar putea trăi decât liberă…

Va urma.

Update: Poate va continua sau nu, cine știe… Azi, 13.07, încă nu cred că am inspirație pentru continuarea acestei povestiri. Sau poate nici nu-i trebuie…

Sursă foto: aici

Emoție (2)

Nu e vorba că azi aș avea o stare anume. Dar îmi place prea mult melodia/poezia aceasta și mai ales interpretarea Adrianei. O ascult din când în când, cam pe tot parcursul anului, de când am descoperit-o, fără ca ea să-și piardă din semnificații și putere. Oricum, toamna este anotimpul sufletului meu, un anotimp unde frunzele nu mor niciodată.