Luminița

O nouă zi a început. Soarele a ajuns din nou, în călătoria sa nesfârșită și ciclică, la căsuța de pe deal. Un deal plin de verdeață și de pomi fructiferi, dar și de trandafiri cu parfum de copilărie. O cărare plină-ochi de mușetel te aduce de la pădure până la intrarea în casă.

Luminița s-a întors mai devreme azi de la școală și așteaptă cu lingura în mână să se mai răcească puțin supa:

-Mami, de ce spun toți copiii că vor să crească mari? Eu nu vreau! E așa bine să fii mic.

-Of, scumpa mea, și eu mi-am dorit întotdeauna să cresc mai repede, să fiu „liberă”. Credeam că e o bucurie să mergi să serviciu, să ai banii tăi… Cred că e mai bine că nu-ți dorești, bucură-te de fiecare zi, așa cum e. Joacă-te cu orice, cu florile, cu frunzele,  cu pietrele, cu vântul… Toate îți pot spune povești frumoase, toate prind viață în mânuțele tale…

Luminița zâmbi și începu să mănânce. După ce termină, mama sa o întrebă:

-Cum a fost la școală azi?

-Nu așa bine… Doamna ne-a întrebat ce vrem să devenim când, știi tu, „o să fim mari”. Luminița schiță niște ghilimele în aer cu degetele ei subțirele. Eu n-am știut ce să zic, așa pe loc și… și am zis că polițistă. Toți colegii au râs de mine… Fetița lăsă ochii în pământ și câteva lacrimi începură să sară peste barajul pleoapelor inferioare. Mama sa o puse pe genunchii ei și îi șterse obrajii cu blândețe.

-Dar și asta e o meserie așa frumoasă. Nu aveau de ce să râdă. Dar dacă nu polițistă, atunci ce vrei să fii?

-Eu vreau să fiu scriitoare, scriitoare de cărți mari, din alea care au coperți de carton. Dar nu când o să fiu mare, e prea mult până atunci. O să-ncep de azi! Mai am câteva litere de învățat și-apoi o să scriu tooot ce vreau.

Zilele treceau, lunile treceau, anii au trecut și ei și Luminița se lungea ca un lujer, dar tot ca un copil arăta, deși era deja adolescentă. La câteva luni după ce-a murit bunica ei, o profesoară a întrebat-o dacă vrea să scrie o poezie pentru revista liceului. Așa din senin, fără ca ea să spună cuiva ceva. Până atunci, Luminița scrisese rar și puțin, iar ce ieșea  era, cu indulgență, mediocru. Dar a acceptat, iar cele câteva strofe scrise în amintirea bunicii mei, purtând în minte chipul ei drag, erau emoționante și destul de reușite. De atunci, Luminița a putut să scrie, iar în fața ei a început să se contureze vag un drum.

-Mamă, eu de ce nu mă schimb? Mă simt bine așa, dar … colegii mei sunt așa diferiți… Mă simt atât de diferită și de pierdută! Am încercat să mă îmbrac mai altfel, să mă aranjez ca fetele din clasă, să mă port ca ele… dar mi-am dat seama că nu sunt eu, că nu sunt fericită așa…

-Păi, poate ți-ai dorit atât de mult să rămâi copil, încât sufletul tău te-a ascultat. Cineva spunea că dacă nu te regăsești în această lume, e pentru că trebuie să construiești tu una nouă!… Tu știi că poți asta.

girl-1863906_1920

Anunțuri

Valsul fluturilor

 

Lasă-te purtat de vânt, ține-mă de aripi,

Să zburăm pân` la soare și mai sus de lună,

Să ne ridicăm deasupra acestui ocean de lacrimi,

Tristețea-n veci să nu ne mai ajungă!

 

Să stăm împreună pe flori cu petale de nori,

Hrănindu-ne cu nectarul izvorât din lumină,

Să-mi pară că din ochii tăi răsare soarele în zori,

Din pupila ta de întuneric plină.

 

Iar când peste noi s-o revărsa ploaia,

Să ne-acoperim unul pe altul, pe rând,

Să nu ne mai pese când viața schimbă foaia,

Aruncându-ne cu grindină în fiecare gând.

 

Să ducem mai departe valsul nostru difuz de aripi colorate,

În cântec divin de sticleți și canari,

Până acolo unde cerul de pământ se desparte,

Dar tu mereu așa aproape-mi pari.

 

Să ne-nvârtim tare și-apoi să ne dezintegrăm în particule de vers,

Împrăștiați peste lume, lăsând metamorfoza să ne cuprindă,

Și chiar de vom deveni molii, vom avea propriul nostru Univers,

Unde cântecul fluturilor niciodată nu va putea să se stingă…

Moment (2)

Cel mai plăcut moment al dimineții? Atunci când mă hotărăsc ce parfum voi purta în acea zi. Am destul de multe, dintre care vreo patru-cinci preferate. Nu contează dacă în ziua aia voi stai doar acasă, în pijamale. E musai să mă dau cu parfum!

flowers-1457676_1920

Lily of the valley (0)

De luni până vineri, de la ora nouă la cinci seara, puteai trece pragul unei frumoase florării, deschise recent la parterul unui bloc, aproape de Piața Obor. Și nu doar că puteai, ci intrai fără să te gândești prea mult, ademenit și vrăjit de mireasma trandafirilor de toate culorile și soiurile, de petunii, crini și câte și mai câte.

În această florărie, se vindeau doar flori în ghiveci, dintr-un principiu al proprietarei care le iubea prea mult pentru a le condamna la moarte. I se rupea sufletul când vedea câte flori sunt tăiate, sugrumate în folii, date cu sclipici, ca mai apoi să fie aruncate sau cel mult presate într-o carte veche. Dar oare câte dintre ele se puteau bucura de o asemenea soartă, de a se împleti cu tușul, de a trăi chiar și mumificate pe un raft?… Și se mai pot ele numi oare flori, așa despărțite de rădăcinile lor?!

Dar, cu toate acestea, vânzările creșteau de la o lună la alta, pe măsură ce se ducea vestea despre multitudinea de soiuri, unele nemaivăzute pe la noi, despre respectul acesta nemăsurat pentru plante, dar și pentru clienți până la urmă, care nu plăteau pentru ceva ce n-ar fi rezistat în timp.

Ceea ce era special la florăria noastră, era muzica clasică ce se auzea în surdină. Proprietara, care era și unica vânzătoare de aici, le răspundea clienților care o întrebau, că plantele fac mai mulți boboci și cresc mai armonios pe muzică sau dacă le vorbești frumos. Cu mult umor, povestea adeseori că, încă din copilărie, părinții amenință cu tăierea, mai în glumă, mai în serios, plantele care nu înfloresc ani la rând, și întotdeauna, anul următor sau la o perioadă scurtă de timp, acestea fac flori spectaculoase… Plantele înțeleg lumea la un nivel mult mai profund, la nivel de lumină, de fotoni. Ele văd lumina din oameni.

Proprietara, Lăcrămioara pe numele ei, își botezase la fel și florăria, dar alesese varianta în engleză, „Lily of the valley”.  Îi plăcea mult cum suna și astfel era sigură că și cei de altă naționalitate vor înțelege.

flo1

Într-o zi, am intrat chiar când începuse „Spring Waltz” de Chopin. Mă uitam abătută la petuniile colorate în nuanțe vii de roz. Erau atât de frumoase!… Doamna Lăcrămioara sau Lily cum era alintată acum de clienții fideli, se apropie fără să spună nimic și se uită și ea la flori, apoi începu să aranjeze câteva ghivece care nu erau la locul lor.

-Grea mai e viața unei flori!… spuse doamna Lily. Vântul și furtuna îi pun la pământ tulpina fragedă, buruienile o sufocă, insectele îi mănâncă rădăcina, iar oamenii… oamenii ar vrea să o vadă tăiată și pusă într-un vas cu apă, când ea știe că n-ar putea trăi decât liberă…

Va urma.

Update: Poate va continua sau nu, cine știe… Azi, 13.07, încă nu cred că am inspirație pentru continuarea acestei povestiri. Sau poate nici nu-i trebuie…

Sursă foto: aici

Emoție (2)

Nu e vorba că azi aș avea o stare anume. Dar îmi place prea mult melodia/poezia aceasta și mai ales interpretarea Adrianei. O ascult din când în când, cam pe tot parcursul anului, de când am descoperit-o, fără ca ea să-și piardă din semnificații și putere. Oricum, toamna este anotimpul sufletului meu, un anotimp unde frunzele nu mor niciodată.

La tendresse

poppies-793734_1920

Îmi sunt atât de dragi macii! Sunt peste tot, la capătul câmpurilor cultivate, oriunde îți îndrepți curios și blând lumina vie a ochilor… I-am găsit chiar și în inimă și în suflet. Erau acolo demult, poate din copilărie, dar le-am simțit prezența mai târziu, când au înflorit exact în golurile din interior- fără a căuta să invadeze hectarele deja semănate- creând o rețea deasă. Poate de asta mă simt puțin mai înrădăcinată în solul fragil al acestei lumi…

Macii sunt liberi, cresc oriunde vor ei și se bucură de vântul neobosit care-i răcorește de căldura soarelui. Macii sunt simpli, dar eleganți, purtându-și cu naturalețe rochia de voal roșu, fin. Plini de viață, înveselesc imaginea monotonă a ogoarelor, dând un strop de culoare intensă, acolo unde nu te aștepți, lângă sate din ce în ce mai goale. Sate unde mărăcinișul acoperă pe zi ce trece intrarea în aceste universuri apuse. Poate pentru a proteja de profanare aceste temple din paiantă, pentru a proteja amintirea acelor oameni care au locuit cândva acolo și s-au ocupat cu dăruire de gospodărie, trezindu-se înainte de ivirea zorilor pentru a astâmpăra treburile…

Când eram mică și-i vedeam pe marginea câmpurilor de porumb, de grâu sau de rapiță mă bucuram enorm… Mă gândeam că sunt un fel de lalele sau trandafiri sălbatici, dar plini de o tandrețe aparte. Nu înțelegeam cum niște flori atât de roșii, atât de delicate, cresc de la sine, fără condiții speciale. Cum de își găsesc atâtea resurse doar în ele…

(Parcă sunt în transă când ascult melodia asta.)

Sensibilitate

Cei cu inima sensibilă, pășesc timid pe stradă,

Grăbiți și retrași, fără a căuta să facă paradă.

Cei cu inima speriată, au scut din hârtie,

Îi ustură ochii și nu mai curaj să plângă la oră târzie.

 

Numai sensibil să nu fii în lumea asta blestemată,

Unde sufletul e-o tablă de Darts ce-ncasează fiecare săgeată.

Te minți pe tine însuți și spui că nu te mai doare,

Păi cum ai putea să mai simți, când o parte din ființa ta zi de zi moare?!

 

Când lumea te-ntreabă de ce tremuri, ce-ai putea să le răspunzi?!

Nu mai ai chef să glumești ca altă dată, și-ai vrea să te ascunzi…

Sperai că va trece cu timpul, dar timpul a trecut și te-a lăsat în urmă,

Ai vrea să spui mai multe, sigur pe tine, dar emoția elanul ți-l curmă.

 

Ai vrea să nu-ți mai fie frică, să nu adormi cu dorința de-a nu te mai trezi,

Să te bucuri ca odinioară când răsturnai sacul plin de jucării,

Când alergai prin rândurile de vie și inventai povești,

Oare-ai fost dat afară pe poartă sau mai poți înapoi să pășești?!…

mourning-1063280_1920

Alge și meduze (4)

*continuare de la Alge și meduze, Alge și meduze (2), Alge și meduze (3)

-… Da, așa este, spuse fata oarecum nesigură.

-Te întrebi cum de spun că o văd, probabil. Păi, știi, pentru cineva care și-a pierdut total vederea acum doi ani, dar după un tratament îndelungat vede o rază foarte slabă de lumină, asta e enorm… Întotdeauna merită așteptarea, chiar de e chinuitoare.

Fata rămase mută. Oare când se bucurase ultima dată, doar pentru că pur și simplu vede, să fie recunoscătoare pentru asta?! Oare când se bucurase de fluxul de lumină care venea spre ea în fiecare zi?!… Prinse puteri, pe care nu credea că le mai are și hotărâ să aștepte oricât mai era nevoie. Băiatul porni să se plimbe pe mal, fără să mai spună nimic.

După alte două ore, începu să se gândească să renunțe, când, deodată, își făcu apariția un pescăruș care zbura deasupra ei, scoțând sunetele caracteristice. De mic copil, fetei i se părea uneori că seamănă cu plânsetul unui bebeluș. Acesta zbură doar puțin, timp în care fata era entuziasmată, dar apoi se depărtă spre orizont, până ce marea îl înghiți.

„De ce sunt mereu amăgită cu prăjituri amare glazurate cu zahăr?…” se gândi fata și oftă adânc.

După alte câteva minute mai apărură câțiva pescăruși, până ce rapid zarea fu complet umplută de ei. Totuși niciunul nu i se așeză pe brațe. Părea că este o invazie a acestor înaripate, cerul întunecându-se în plină zi din cauza lor. Fata era uimită. „Hello, aici sunt!” strigă fata. Între timp, băiatul orb se întorsese și el din plimbarea lui.

Chiar atunci, începu să-i răsune în minte o voce familiară: „…nu-ți bagă în traistă.” Ecoul era abia perceptibil, dar inima ei îl auzea. Văzu apoi un pește mic, probabil un șprot, care se zbătea la picioarele ei, adus de vreun val. Atunci înțelese. Se aplecă ușor, tot stând într-un picior, îl luă și apoi îl ținu cu ambele mâini deasupra capului, ținând ochii strânși. Ca la un semn, în câteva minute fu acoperită de zeci de pescăruși, iar în jurul ei erau câteva sute. Șprotul era deja istorie, ajuns în stomăcelul unui norocos. După câteva clipe, aceștia își luară zborul.

Fata puse în sfârșit și celălalt picior pe nisip, își puse mâinile pe piept și se așeză în genunchi, cu ochii spre cer. Răsuflă ușurată. „Zici c-am fost la prășit pe câmp, așa mă simt” râse ea în sinea ei. Băiatul orb o privi, de data asta cu irișii ochilor colorați într-un albastru ireal.

-Ei, nu-i așa că a fost mai bine că sticlele aveau doar răvașe în ele?!

Priveliștea și vorbele acestea fură deja mult prea mult pentru ea. Leșină pe nisipul cald… Se trezi spre seară, când apa mării înaintase spre mal, sub influența lunii, atingând-o pe brațe și pe față. Se ridică ușor, se uită spre Cer și spuse:

-A venit fluxul, Tată. Îl simt. Acum îl simt cu adevărat.

animals-1867018_1920(1)

Sfârșit.