Nectar

La inima bună, roiesc albinele să culeagă nectarul,

Pe umărul ei, caută alți ochi să-și plângă amarul,

La țărmu-i lin acostează corăbiile pe timp de furtună,

Ce binecuvântare e să-ți ancorezi speranța de o inimă bună!

 

Care să se uite pe sine și să lăcrimeze pentru tine,

Să te ridice, chiar dacă greu pe picioare se mai ține.

Inima bună e zâmbitoare, chiar de e trecută prin foc și sabie

Și strânsă cu multe lanțuri în a ei subțire talie.

 

Inima caldă cântă la frunză și la fluier,

Se oprește și ascultă al vântului șuier.

Păsările i se așează pe umeri și-i mănâncă din palmă,

Iar fiarele pădurii se gudură și-o văd ca pe o mamă.

 

Din fântâna ei, să bem la răsărit un potir plin,

Să ne pară totul senin, fără urmă de chin,

Să ne tămăduim dinăuntru spre afară,

Să fim recunoscători pentru tot în fiecare seară.

flower-1594131_1920

Anunțuri

„Crimă și pedeapsă”: Recenzie

Mi-a plăcut foarte-foarte mult acest roman șihttps://sethadamsmith.files.wordpress.com/2012/08/crime_eichenberg1.jpeg?w=304&h=213 stilul în care scrie Dostoievski, așa încât mi-am cumpărat și romanul „Idiotul”, care sunt sigură că nu mă va dezamăgi.

Acțiunea este destul de amplă, dar curge liniar, fiind formată din câteva evenimente mari. Nu mi s-a părut o carte grea, deși la final nu mai știam exact in ce ordine s-au desfășurat evenimentele și a trebuit să iau din nou cartea să o răsfoiesc puțin.

Romanul este unul psihologic care se axează mult pe trăirile interioare ale unui fost student, Raskolnikov, ce se răsfrâng vizibil în comportamentul și sănătatea lui fizică și psihică. Acesta ucide cu un topor o cămătăreasă și apoi și pe sora ei, doar pentru că se nimerise să vină în acel moment. Raskolnikov se distinge de alți ucigași prin faptul că nu ucide pentru bani, răzbunare sau alte motive, ci ucide pentru o idee pe care o rumegase mult timp în micuța lui cameră închiriată și chiar scrisese un articol, ce este publicat, despre această idee.

Acesta se remarcă prin inteligența lui, dar și prin inima lui bună, care-și dă și ultimii bani pentru cei aflați în suferință. După părerea mea, acest roman ne învață că în viață nu există doar alb și negru. Se poate găsi bunătate cu carul și într-un ucigaș, dar și timiditate, rușine și devotament cu totul reale și într-o prostituată. Sonia, pe numele ei, se sacrifică pentru familie și-l va influența mult pe Raskolnikov.

Pe tot parcursul romanului, intervenția autorului m-a făcut să nu-i văd ca pe un ucigaș sau ca pe o prostituată, i-am văzut ca oameni mai întâi. N-am fost tentată să le pun etichete, au primat suferințele și frământările lor.

În final, acesta va reuși să găsească o rază de lumină în marea de întuneric în care se chinuie și totul va începe să reintre în normal, după ce se va preda, deși ar fi putut să nu o facă, dintr-un motiv anume. Raskolnikov își dorește astfel liniștea pe care n-ar fi obținut-o în libertate. Totuși, nu se poate spune că se căiește pentru ce a făcut, ci doar că este supărat pe sine că ideea lui a dat greș.

Un roman foarte bun, care primește 5 stele din 5.

Sursă foto: aici

ReATeBe

Azi am luat amendă de la „ReATeBe”, din prostia mea, nu de altceva, desigur. Tocmai încărcasem cardul nefolosit de vreo cateva luni, că merg cu metroul acum (ne-am șmecherit!) și știam că pe la Victoriei sunt mulți controlori. Intru în autobuz și apropii cardul de câteva ori de aparat și nimic, nici măcar un sunet… M-am resemnat și l-am pus în buzunar. Aș fi putut să mă duc la un aparat mai în față, dar mi-era lene.

La stația următoare, ce credeți?! Nenea Controloru’!!! Un bărbat și o femeie… A mai încercat și o doamnă să valideze cardul și a văzut că nu merge, dar când a apropiat controlorul legitimația lui a mers și nu a vrut să înțeleagă, deși mi-au luat apărarea mai mulți oameni din autobuz și a văzut-o cu ochii lui pe acea doamnă. A zis: „Ce crezi că i-am făcut eu ceva la aparat, mi-am adus uneltele?! La mine cum a mers? Trebuia să apeși pe 1.”. Da, m-am gândit și la asta, ce-i drept, nu știu de ce nu am apăsat. Oare nivelul lenei bate deja recordul? Îmi place să-mi fac probleme singură?! Câteodată mi-e așa silă de mine…

I-am zis: „Hai, bine, dați-mi amendă și gata!”. Când eram mai mică reușeam să scap de ei, le ziceam că mi-am uitat cardul, dar acum nici n-am mai avut puterea să-i spun că de-abia cu ceva minute în urmă încărcasem. „Ia uite, nu mai e validat de pe 08.09!”. I-am spus că merg cu metroul. M-a întrebat dacă am mai luat amendă vreodată și n-am recunoscut că e a doua oară (atunci nu aveam cardul încărcat), nu știu exact de ce am mințit, poate pentru că eram nervoasă că vrea cu tot dinadinsul să-mi strice ziua. Am plecat cu lacrimi în ochi din stație după ce am achitat, de nervi, nu de altceva, nu pentru o amendă, ci pentru că într-un fel a fost picătura care a umplut paharul. Am mers cred că vreo șase stații pe jos, n-am mai așteptat autobuzul care vine cam rar oricum, dar nici măcar nu le-am simțit. Dacă aș fi luat-o pe jos de la bun început, aș fi obosit cu siguranță…

Cardul roșu pe care mi l-a dat l-am rupt și l-am mâzgălit cu pixul, apoi l-am aruncat la coș. Vreau să uit cât mai repede asta. Bine, oricum, nu prea mă afectează, în comparație cu ce mi se întâmplă acum, pățania asta e mic copil. 🙂

Aripi de fluturi (3)

*Continuare de la Aripi de fluturi, Aripi de fluturi (2)

După această zi minunată, bătrânul se simțea foarte fericit. Parcă plutea și uneori chiar uita că este imobilizat într-un scaun cu rotile. Venea cât de des putea în pădure să admire narcisa și cei doi fluturi, astfel că nu se scurgeau mai mult de două zile fără să treacă pe aici însoțit de asistentă. Ar fi putut să ia narcisa, să o planteze într-un ghiveci și s-o pună pe balconul lui. Ar fi putut să roage pe cineva să prindă insectele într-un borcan, dar el își dorea ca ai lui copii cu aripi de fluturi să vină doar când simt cu adevărat asta.

Asistenta se îndepărta puțin după ce îl aducea la umbra bradului, pentru ca el să poată sta în liniște și chiar să le vorbească. În unele zile, o rază de lumină străbătea desișul pădurii și îi învăluia în strălucirea speranței.

Dar, cum totul este efemer în această viață, narcisa s-a uscat încet, iar fluturii au încetat să mai vină. „Nu-i nimic, bulbul a rămas în pământ. Primăvara viitoare, steaua mea va răsări din nou! Pot să aștept până atunci… ” spuse domnul Stancu. Văzu apoi lângă scaunul cu rotile o rămurică uscată de brad și o înfipse în pământ lângă narcisă. Legă apoi de ea basmaua de bumbac, înflorată care-i plăcuse atât de mult răposatei sale soții. I-o cumpărase de la un târg din Bran cu mulți ani în urmă… Voia astfel să nu cumva să uite locul exact unde era planta.

Seara, după cină, jucă două partide de șah cu doamna Maia care se supăra ca un copil că nu prea câștiga de fel și alte două partide cu domnul Teodor, fost bibliotecar, un om foarte serios și închis în el, dar cu o inimă mare…

Fu condus apoi în camera lui și dădu drumul televizorului ca să aibă un zgomot de fundal peste liniștea asta, atât de prielnică pentru urletul gândurilor. Aruncă un ochi pe fereastra larg deschisă: soarele se pregătea să asfințească încă o zi, iar doi fluturi se așezaseră pe pervaz. Deodată îi trecu în minte un gând: „Dar fluturii trăiesc puțin, unii câteva zile, alții câteva luni, rar un an… Depinde de specie, așa mi-a zis Teodor, și că cei din pădurea asta trăiesc maxim o săptămână. Asta dacă au noroc… Înseamnă că nu sunt tot aceia care mi s-au așezat pe genunchi… Atunci de unde atâtea perechi de mesageri tăcuți care mă tot găsesc acum, când sunt atât de departe de mine și de tot ce a-nsemnat familie odată?!”.

butterfly-2049567_1920

Insectele drăgălașe își tot mișcau aripile și-l priveau înțelegătoare. Deodată, cum stătea el pe marginea patului, acestea i se așezară pe genunchi. Domnul Stancu tresări: „Și voi vreți să mă luați cu voi!…” Stătu puțin cu privirea fixată la ei, apoi se lumină la față: „Dar ia stai, de unde știu eu că nu pot să merg? N-am mai încercat demult!”. Se concentră asupra degetelor de la picioare, încercând să-și amintească mersul. Se gândi la copii, la soție, la fluturi, la o stea ce căzuse lângă un brad, la o narcisă uscată, totul trecându-i cu viteză prin fața ochilor. Chiar când era gata să renunțe, după câteva minute bune, glezna dreaptă i se mișcă ușor către tavan. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Reuși apoi să o miște și pe cea stângă, foarte slab totuși. Era destul de epuizat, fusese un efort groaznic pentru el. Sudoarea îi curgea pe frunte.

„Cred c-ar trebui să încep programul de recuperare!” își zise cu hotărâre bătrânul. Chiar în acea clipă sună la oficiul asistentelor ca să se programeze. Asistenta era în culmea fericirii. De când îl tot ruga să înceapă, dar acesta era prea deznădăjduit ca să mai spere într-o vindecare, mai ales după ce medicul de la spital îi spusese la externare că sunt șanse minime, date fiind vârsta înaintată și leziunile grave suferite.

-De mâine am să-mi întind aripile de fluturi și am să merg din nou! le spuse domnul Stancu fluturilor ce tocmai își dăduseră ultima suflare pe genunchii lui…

 

Va urma.

Aripi de fluturi (2)

(continuare de la Aripi de fluturi )

Ajunși în imensa sală în care mai erau vreo douăzeci de seniori așezați la câteva mese rotunde, bătrânul ceru să fie condus la o masă mai retrasă, de lângă fereastră, unde să stea singur. Ceilalți rămaseră surprinși, pentru că era contrar obiceiului său de a sta alături de ei și de a glumi, dar îi respectară decizia, fără a-l stingheri în vreun fel.

Bătrânului îi plăcea mult această sală de mese, cu ferestrele mari cât peretele, poziționate în trei puncte cardinale, astfel că aveau lumină naturală din belșug de la răsărit până la apus. Îi plăceau și draperiile lungi, de culoare deschisă, dar mai cu seamă îi plăcea această atmosferă caldă de prietenie și familiaritate ce se găsea în acest centru. Totuși, acum avea nevoie de puțin timp pentru a-și pune gândurile în ordine…

Rămase ceva timp cu privirea fixată pe fața de masă în carouri, după ce plecă asistenta. Puse apoi pe masă poza cu copiii și scoase o ediție de buzunar cu integrame pe care o avea la el, dar nu-și găsi pixul oricât căută… Ar fi putut să ceară unul, dar se mulțumi în schimb să privească pe geam. Gândurile lui zburară și ajunseră repede din urmă fluturii…

I se păru că pe cer sclipește o stea. Își îndreptă ochii în acea direcție: „Draga mea, tu erai! Te-am dezamăgit, n-am reușit să-i țin pe copiii noștri aproape… Nu ți-am putut îndeplini ultima dorință!…” murmură abia auzit bătrânul. Deodată însă, acea stea căzu, părând a se contopi cu ramurile celui mai înalt brad din pădurea aflată la doi pași de centrul de îngrijire. „Nu se poate să-mi faci un cadou mai frumos într-o zi ca asta!” zise domnul Stancu lăcrimând ușor în colțul ochiului.

După cină, acesta fu condus la el în cameră. Îl apăsa însă foarte tare locul gol de pe cerul nopții, unde de atâtea ori își îndreptase privirea, gândindu-se la cea care-l însoțise pe drumul vieții pentru aproape treizeci de ani până la acel nefericit accident… Adormi cu ochii pironiți acolo, gândindu-se unde-ar putea fi steaua lui cea dragă.

*

A doua zi, se trezi în grabă și se îmbrăcă ajutat de asistentă, cu cele mai frumoase haine pe care le avea, rugând-o pe aceasta să-l însoțească la o plimbare prin pădure. Auzindu-i, doamna Maia, prietenă bună cu domnul Stancu, o pensionară care se bucura de o sănătate bună, se arătă și ea bucuroasă să ia o gură de aer proaspăt:

-Da` unde pleci, dragă, de te-ai aranjat așa?! zise ea examinându-l atent și îndreptându-i gulerul cămășii albastre.

-Azi am întânire… cu viața, glumi acesta și îi făcu cu ochiul, dar doamna Maia rămase cu gura căscată, neștiind dacă e cazul să-și facă griji pentru el sau nu…

Ieșind din curte, domnul Stancu le indică drumul până la bradul cel mai înalt, acolo unde căzuse Steaua.

-Doar n-oi crede că o s-o găsești aici, nu? Asta e ca în reclama aia cu brazii, cu „Tati, tati, ai uitat să stingi lumina!” începu să râdă cu poftă doamna Maia. Bătrânul zâmbi, știa că nu spune cu răutate.

Când ajunseră, toți trei rămaseră încremeniți. La rădăcina bradului, era o singură narcisă, înflorită frumos, iar în jurul ei roiau doi fluturi, posibil chiar aceia purtați nu demult pe genunchii durerii.

-Poate ai reușit tu ce n-am reușit eu, spuse bătrânul în timp ce asistenta îl aducea mai aproape. Poate ăsta e un semn!.. Iată-ne din nou împreună!…

daffodils-455359_1920

privește cerul…

Imagini pentru priveste cerul

Haideți să privim cerul! Oare când l-am admirat ultima dată, așa lipsit de nori cum ni s-a înfățișat astăzi?! Doar cu câteva dâre albe de fum lăsate de avioane în toate cele patru zări… Când ne-am ridicat ultima dată ochii din pământ sau din ecrane și ne-am clătit retina cu albastrul acesta senin, pe cântec de guguștiuci?…

Oare ce ne vom aminti peste ani? Vom fi trăit o viață memorabilă sau vom avea în minte pagini de rețele sociale?

Haideți să trăim, cu atenție să privim, să avem curaj să luăm viața în piept așa cum este ea, să nu mai fotografiem orice și să nu ținem neapărat să le facem cunoscute de ceilalți. Oare ce rost au toate acestea?…

Haideți să privim cerul mai des, să ne scăldăm în lumina soarelui și să ne bucurăm de lucrurile simple, ce au nevoie doar de conexiune la minte, inimă și suflet. Lucruri ce vor dăinui peste ani. De cărți, de flori, de stele, de lună, de soare, de păsările ce-și găsesc odihnă pe pomul din fața casei, de muzică bună live ascultată la un restaurant pe malul mării, de prăjituri făcute în casă, de momentele petrecute cu cei dragi, când sunt toți și atmosfera se schimbă…

Să ne bucurăm de Cerul ce ne ocrotește pe toți sub bolta sa!

Sursă foto: aici