Nemurire

Sufletul meu are ochii de culoarea mării

Și gustul la fel de dulce ca al sării.

Mirosul- de caise și mere în cuptor coapte,

Iar vocea- un amestec de strigăte și șoapte.

 

Sufletul meu are mâinile fedeleș legate,

Dar cu toate astea se chinuie și dă din coate.

Sufletul meu se înalță chiar de e legat cu lanțul de picior

Și însetează zi de zi după al cunoașterii izvor.

 

Sufletul meu se îmbracă cu haina nemuririi,

De astăzi nu-l mai sperie inevitabilul pieirii.

Sufletul meu aleargă desculț, e plin de spini în talpă,

Dar nu mai simte nimic, nici măcar că mâinile îi crapă.

 

Cu fața biciuită de frig, cu ochi care nu văd, doar privesc,

Înconjurat de lupi cu chip de om, care demult nu-l mai rănesc,

Cu urechi care aud, dar nu mai ascultă,

Și cu suflul obosit de la atâta luptă.

 

Dar întors cu fața spre lumină, căci ea singură e calea,

Atunci când norii cei mai negri întunecă necruțători zarea.

Atunci când parcă nimeni nu mai e aproape,

Atunci când de fericire o prăpastie fără fund te desparte…

 

beautiful-1869158_1920

 

 

Anunțuri

11 gânduri despre „Nemurire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s