Fum…

Pentru persoanele dragi mie

Cine sunt eu să dau sfaturi, cine sunt eu să mai zic ceva?

Dar mă doare atât de tare că nu ai grijă de sănătatea ta…

Ce are fumul țigării așa special de-i faci loc în plămânii tăi

Și-l lași să-ți inunde cu totul ale tale respiratorii căi?!

 

De ce nu stai nicio zi fără ea, te trage de mânecă viciul

Și-n acel moment trebuie să-ntrerupi studiul sau serviciul?

Nu crezi că ai mai putea trăi fără a păcii pipă,

Dar cum trăiai înainte, te rog, gândește-te o clipă!

 

Știu că e greu să scapi de o dependență odată instalată,

Însă de la naștere tuturor voința ne-a fost lăsată.

Am obosit să te aud în fiecare zi cum tușești, inima mereu îmi tresare,

Gândul că ți s-ar putea întâmpla ceva, ca un pumnal mă doare…

smoke-1001664_1280

Anunțuri

Discurs în fața oglinzii

Oare cine sunt eu adevărat?water-210641_1920

Oare măcar acum, singură în cameră,

Toate măștile le-am lepădat?!

Sunt eu cea autentică, naturală

Sau doar o ființă pe care mândria o doboară?

Îmi educ ochii ne-ncetat să vadă suflete, nu chipuri

Și să nu-și pună al societății văl de stereotipuri.

Să-mi ascult inima ce bate ca un ceas  fiecare secundă

Și să caut oamenii care cu mine-mpart aceeași lungime de undă.

Privesc senin spre cerul înnorat, dedesubt soarele zâmbește,

În fiecare om știu că flacăra binelui permanent licărește.

Zilele bune par îndepărtate, dar pentru toate, Tată, sunt recunoscătoare,

Se pare că o lecție importantă se ascunde în fiecare încercare.

Te rog, dă-mi putere să pot toate fricile să le înfrunt

Și sub pătura slăbiciunii de-acum să nu mă mai ascund.

De Te-am avea mereu în minte și în inimă, viața ar fi mai ușoară

De ce oare alergăm la Tine doar când simțim că problemele ne doboară?

Adâncime (I)

În adâncul adâncului, în apa cristalină a unui ocean,

O sirenă își pieptăna părul cu o bucată de mărgean.

Își privea chipul în perle, înota grațios pe spate,

Iar vocea ei se-mpletea perfect cu acordurile scoase de harpe.

 

Melodiile ei ajungeau în depărtări, delfinii veseli se-adunau

Și ca să-i facă pe plac, tocmai deasupra apei săreau.

Căluții de mare o luau la galop, când ea îi ruga s-aducă alge

Ca să țeasă veșminte cu-ale ei subțiti falange.

 

Când venea noaptea, stele de mare i se agățau de plete,

Iar cele de pe cer cădeau de bunăvoie până la ea în cete.

Crabi, melci și calamari îi vegheau somnul neîncetat

În acel adânc ascuns ce de nimeni nu a fost aflat.

sirenaydelfines

Sursă foto : internet

Miros de cărți vechi…

book-1356441_1920

Îmi place cum miros cărțile vechi, au un miros atât de dulce, la propriu! Înainte să le citesc sau dacă iau din bibliotecă o carte citită demult, mă simt atât de bine când frunzăresc paginile și mă apropii ca să-mi inund nările de trecutul meu și al cărții.

Azi am mirosit „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu. L-am citit în generală și a fost romanul care m-a făcut să simt altfel lumea, m-a făcut mai nostalgică, să apreciez și lucrurile vechi la adevărata lor valoare și să vreau să am un limbaj mai plastic.

Am terminat-o de citit pe 18 august 2008, ora 15:12:20 ( notasem la sfârșitul cărții, un obicei prostesc de-al meu…eram mai mică, dar acum…fac la fel, însă fără să mai trec și ora, nici chiar așa, că deh! :)) ).

Simt că timpul stă pe loc atunci când iau o carte citită demult și mă gândesc oare cât înțelegeam, ce înțelegeam, cât mai țin minte din ea?! Mi-ar fi plăcut să trăiesc la Medeleni, să fiu cu Monica, Dănuț, Olguța… Mi-ar fi plăcut să văd și buclele castanii ale lui Dănuț care aveau atâtea culori și reflexii.

Mi-ar fi plăcut să fiu și eu măcar pentru o zi personaj de roman…

Corabia

Se leagănă corabia în dreapta și în stânga, valurile mării vor s-o piardă în abis,

Dar pare că ea se-mpotrivește destinului ce demult în piatră i-a fost scris.

La orizont niciun pământ, nicio fâșie de speranță,

Pare că viața ne taxează din plin fiecare restanță.

 

Pânzele se rup rând pe rând, cârma nu mai găsește direcția bună

Și apa umple nervoasă toată puntea cu-a ei spumă.

Steaua nordului se ascunde, parcă nici busola n-o mai găsești pe timp de furtună

Iar la orizont razele nu lasă nici cea mai mică urmă.

 

Lopețile nu mai sunt de niciun folos, catargul mai are un pic și cade,

Așa te simți când strânsoarea vieții din intensitate nu mai scade.

Te agăți de parapeți, ții cu dinții să nu ajungi în hău

Și-ți pare că nu mai ești sigur de nimic, nici chiar de numele tău.

 

Dar la un moment dat, marea se va fi liniștit

Poate te vei mira cum să treci peste toate ai reușit.

Îți vor părea toate îndepărtate, te vei simți mai puternic,

Ai înțeles în final că totu-n jurul tău este vremelnic.

capsize-184167_1920

Pragul spre cealaltă lume

Părea că visează, somn greu, dar ce trăia era aievea,

Fetița cu plete negre, vedea cum pentru sufletul ei apare Aleea.

Avea ochii închiși, dar pleoapele ei erau inundate de lumină

Și duhul ei se ridica din trup către acea căldură divină.

 

Nu se mai putea împotrivi, își vedea corpul de sus

Și-i vedea pe medici cum pentru ea toată priceperea și-au pus.

Ceva nu era bine, toți erau agitați și încercau să o salveze,

Iar într-un colț, îngerul ei nu înceta să o vegheze.

 

Acesta a luat-o de mână și a dus-o printr-un tunel,

Începând de-ndată să-i arate niște câmpii minunate, plin de zel.

Oameni fericiți în haine albe, toți tineri, culegeau flori,

Adunau fructe, cântau sau dansau în ritmuri angelice de viori.

 

Dar la un moment dat, îngerul i-a spus că trebuie să se întoarcă,

Până îți va împlini misiunea și timpul va termina firul vieții să-l toarcă…

Șnurul de argint a tras-o înapoi la trupul ei și imediat s-a trezit,

Surprinsă, fiindcă i s-a părut că doar o secundă ar fi lipsit.

angel-758415_1280

Mi-e dor de mine…

Îmi e dor de vremurile când mă jucam cu florile și le făceam personaje în poveștile mele… Erau buni și cârceii de la vița-de-vie sau cojile de nucă care deveneau corăbii strașnice și pe timp de furtună în bălțile mici rămase de la ploaia de seara trecută.

Îmi e dor de vremurile când mă jucam cu florile de gura-leului și mi se păreau atăt de fascinante!… Căutam flori de salcâm (cam rare) pentru că mamaia îmi spunea că sunt bune pentru deochi.

Săream gardul ca să ajung în șanțul plin cu iarbă de pe marginea drumului, îmi luam avânt și alergam cu cea mai mare viteză. Mă plimbam cu bicicleta și dădeam ocolul satului, învățasem deja fiecare străduță unde duce.

Mergeam în fiecare zi la nașa mea bătrână cu mamaia. Ne desparte doar o poartă făcută între curți, oare se mai practică asta între vecini?! Stăteam pe bancă sau pe iarba din fața casei, râdeam și eram atât de fericite.

Mă bucuram când tataia bătea corcodușii sau prunii și adunam găleți pline cu toții. Totul în jurul meu era verde, cred că și sufletele noastre erau verzi…

Mi-e dor de mine cea de atunci, cea fericită în adevăratul sens, fără griji, căreia lumea i se părea atât de frumoasă!…

children-1347385_1920