Botez

Plouă frumos și este un frig plăcut. Frigul plăcut al toamnei, când un aer tare și rece îți inundă nările. Tufele de trandafiri se mișcă ușor, lumina e mai slabă toată ziua… E vreme de stat în casă și te grăbești să ajungi de la serviciu sau de la școală, dar totuși parcă îți vine să mai stai și să dansezi în ploaie. Sunt doar câțiva stropi acum, hai să strângem umbrela și să primim cum se cuvine minunatul botez al toamnei!

Să fim mai atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, la toate schimbările naturii și ale noastre. Hai să ridicăm ochii din pământ și să încetinim pasul. Să ridicăm ochi spre cer și ploaia să se contopească cu lacrimile noastre. Să zâmbim cuiva dacă s-a lovit fără să vrea de noi, să ne dăruim umbrela cuiva care poate are mai multă nevoie de ea.

Să învățăm să ne bucurăm de fiecare zi, chiar dacă poate ne-am udat până la piele din cauza unui șofer grăbit, chiar dacă ni s-au udat toate lucrurile în genți. Azi nu am mai citit presa pentru că am aflat deja cea mai importantă știre: toamna a sosit și plini de melancolie ne-a găsit!

city-1031043_1920

Anunțuri

Mai este codrul frate cu românul?!

Îmi pare atât de rău când văd că tradițiile se pierd

Și pădurile noastre făr’ de seamăn, de pe hartă rând pe rând se șterg.

Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce, acum când identitatea ne moare,

Suntem ca niște oi încolțite din toate părțile de lupi, fără apărare.

 

Datinile strămoșești se retrag speriate cât mai sus, în vârf de munte,

Între noi și trecutul nostru e o din ce în ce mai șubredă punte.

Ni se prezintă la televizor cântece și costume populare și ne par din altă lume

Dar adoptăm fără să clipim sărbători străine cu cele mai ciudate nume.

 

Nu mai știm și nu mai producem nimic, totul e adus de peste hotare,

Și nu mai suntem siguri nici de ceea ce numim „mâncare”…

De ce oare nu suntem o națiune mai unită?

De ce nu se întâmplă lucruri bune și cu țărișoara noastră chinuită?!

 

Mă doare sufletul când aud de fiecare pădure tăiată

Și de fiecare încercare de stopare eșuată.

Sunt prea puțini cei care luptă cu sistemul și se opun,

Suntem prea obosiți și dezamăgiți și facem tot ce ei ne spun.

 

Ne mai revoltăm câteodată și ieșim cu miile pe stradă,

Dar cu promisiuni ambalate frumos pot ușor dărâma a noastră baricadă.

Se iau măsuri doar după ce se întâmplă o tragedie, se spală repede pe mâini,

Ce-i face să se creadă peste aceste pământuri stăpâni?

 

De văzut:

 

Documentarul complet:

 

Sub lupă

sherlock-holmes-147255_1280

Rezemată într-o parte, cu un roman în mână,

Citesc în metrou și aștept la stația mea să ajungă.

Deducțiile lui Sherlock Holmes mă captivează

Și rareori mai aud câte ceva,

Când vocea detectivului răsună în preajma mea…

 

 

 

Își aprinde o pipă și se gândește în tăcere,

Iar Watson nu-i vorbește atunci când acesta i-o cere.

Pune cap la cap detaliile observate pe teren, la locul faptei

Și rezolvă fiecare caz într-un fel aparte.

 

Ce mod original de a studia doar ce te interesează,

Și în profesia ta pricepere îți generează.

Fără a-ți păsa că în alte domenii nu știi lucruri elementare,

Dar să cauți la nevoie în biblioteca ta despre fiecare.

Să fii mereu curios și să răzbați dincolo de ce pare a fi,

Să existe și pentru tine un sens al verbului „a trăi”.

 

Când îți explică raționamentul lui, îți dai seama cât de puține vezi,

Că degeaba vezi cu ochii, dar cu mintea nu prelucrezi.

Aud ca prin vis că trebuie să cobor și mă îndrept spre ușă

Mulțumită că ale mele gânduri obsesive au rămas puțin pe tușă.

 

Să fiu…

-4 februarie-

Aș vrea să fiu o picătură de ploaie,

Să mă zdrobesc de pământ și să nu mă doară.

Aș vrea să fiu o stea căzătoare,

Să cad la infinit și nimic să nu simt.

 

Aș vrea să fiu o rafală de vânt,

Să mă izbesc de tot și totuși să mă opresc să nu-mi treacă prin gând.

Aș vrea să fiu o stâncă,

Să mă mistuie apa încet și să nu-mi pară rău.

 

Aș vrea să fiu o bucată de lut,

Să mă ardă focul cel mai puternic și să devin tare ca piatra.

Aș vrea să fiu apa unei cascade,

Să cad brusc de sus și să nu-mi pierd speranța.

 

Aș vrea să fiu un fluture colorat,

Să trăiesc doar o zi, dar să mă bucur de ea ca și cum niciodată nu s-ar termina.

Aș vrea să fiu o floare de regina-nopții,

Să știu să înfloresc când e numai întuneric în jur.

 

Dar așa, sunt doar un om și mă doare când sufăr

Și când nu reușesc ceva, mai tare mă supăr.

Tot trupul mă doare când plâng și îmi bubuie capul de gânduri,

Asta mi s-a întâmplat în repetate rânduri.

 

Sufletul nu mă ascultă, nici trupul parcă nu mai e al meu

Și când adorm tresar din vis mereu…

water-815271_1920

 

Cronofagi

De ceva vreme am realizat cât timp pierd aiurea, fără să fac ceva productiv, să lucrez la educația mea, să merg într-un loc unde să respir cultură, să fac ceva care să conteze cu adevărat în timp… Cât de greu deschid o carte și cât durează uneori până o termin, ce repede deschid televizorul și mă uită Dumnezeu acolo, cum navighez de la o pagină la alta pe internet și nu mai ies din labirintul acesta încâlcit. Astăzi este a doua zi fără Facebook pentru mine și, după ce am dat turul câtorva site-uri pe care le frecventez de obicei, chiar și unele educaționale și am văzut cam tot ce mă interesa, am realizat că nu mai aveam ce face pe internet!

Dar, chiar atunci, o voce interioară spunea: „Vezi ce mai e pe Facebook!! Vezi ce mai e pe Facebook!! Muhaha „. Nu am intrat și lăsând gluma la o parte, sunt foarte mulți cronofagi în jurul nostru și trebuie să învățăm să ne ferim… Cred că nu ar strica un curs de managementul timpului și mai multă conștientizare. Uneori mă simt că aș fi pe pilot automat. La sfârșitul zilei (marea majoritate a lor), mă simt goală pe interior, simt că am pierdut o zi din viață și nu am folosit-o în totalitate… Și atunci mă așez în pat cu mâna la falcă, trag pătura peste mine și mă gândesc de ce se întamplă toate astea.

Parcă nici obișnuitele „To do- List” nu mă motivează întotdeauna, mi se par atât de neatins obiectivele. Totuși sunt un punct de plecare.. La fiecare început de an îmi trasez niște direcții și anul acesta văd că pe unele le-am îndeplinit, altele încep să prindă formă, altele rămân în stand-by. Asta spre deosebire de alți ani când dacă îndeplineam un punct era minune-mare. E foarte important să avem niște destinații spre care să tindem altfel „Niciun vânt nu este favorabil unui vapor fără port de destinație.”(Seneca), dar în același timp să muncim pentru a le realiza. M-a ajutat foarte mult ce am citit pe un site legat de descoperirea vocației, unde era menționat și acest citat.

Tot navigând, am mai găsit o altă metodă de îndeplinire a obiectivelor, și anume panoul visurilor. Se vrea o metodă mai rapidă și presupune să îți scrii visurile pe post-it-uri, detaliat și apoi să cauți imagini care să reprezinte exact ce îți dorești și apoi să le lipești pe un panou pe care să-l vizualizezi zilnic. Astfel, atenția ta va fi concentrată la ele și muncind le vei obține. Pare o metodă bună ce merită încercată…

Întuneric…

Îmi doresc să îmi pot controla emoțiile, pentru că simt că se întâmplă invers de prea mult timp… Oare de ce mi se pare atât de greu? De când simt că au început să-mi afecteze sănătatea m-am panicat puțin… Ce ar trebui să fac? De ce simt atât de multă anxietate când nu sunt acasă, de unde am căpătat frica asta? De ce mi-e atât de teamă de viitor și mi se pare că nu voi face față? De ce mi-e atât de teamă că oamenii mă vor judeca și vor râde de mine dacă greșesc?

De ce mintea mea mă ține în lanțuri și mă face să sufăr atât? Se vor termina vreodată toate astea? Unde să-mi găsesc puterea să continui? Unde m-am împotmolit? Am obosit foarte tare…

Am obosit să tremur când vorbesc în fața oamenilor, am obosit să mă lupt cu ceva din ce în ce mai puternic… Am obosit să mă chinui să scap din închisoarea minții mele și să nu reușesc…  Am obosit să plâng și să mă plâng…

De ce unii sunt așa dezinvolți și pare că nu-i atinge nimic din ce se întâmplă și viața e simplă, distractivă și eu am o mulțime de probleme cu mine însămi?

Unde m-am pierdut pe drum? De ce mă simt din ce în ce mai rău?…

eyes-730750_1920

Frunze uscate pe alee

Îmi place când bate vântul și ridică frunzele uscate de vie de pe alee. Îmi place când e răcoare afară și îmi iau o bluză pe mine abia când mi se face pielea găină. Stăm cu familia afară, la masă, pe-nserat și povestim, se aud greierii mai tare decât gândurile noastre… În depărtare se aud câinii cum latră, din ce în ce mai încet și mai vag. Unul din noi dă drumul în surdină la radioul de pe etajeră „să vadă ce s-a mai întâmplat”.

Cățelușii stau numai în picioarele noastre și ne împiedicăm de ei,  dar cum să te superi când numai la tine se uită cu ochi mari?! Au început să apară stelele, oare și lumina noastră ajunge până la ele?  Oare și ele ne unesc cu alte stele? E întuneric, dar lumina lor este atât de puternică… Îmi place să stau cu nasul într-un ceai fierbinte de tei, îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc în astfel de momente când cineva râde cu poftă și sparge liniștea aceasta sfântă. Și cel mai mult îmi place cum se aud frunzele uscate pe alee…dark-692170_1280