Să fiu…

-4 februarie-

Aș vrea să fiu o picătură de ploaie,

Să mă zdrobesc de pământ și să nu mă doară.

Aș vrea să fiu o stea căzătoare,

Să cad la infinit și nimic să nu simt.

 

Aș vrea să fiu o rafală de vânt,

Să mă izbesc de tot și totuși să mă opresc să nu-mi treacă prin gând.

Aș vrea să fiu o stâncă,

Să mă mistuie apa încet și să nu-mi pară rău.

 

Aș vrea să fiu o bucată de lut,

Să mă ardă focul cel mai puternic și să devin tare ca piatra.

Aș vrea să fiu apa unei cascade,

Să cad brusc de sus și să nu-mi pierd speranța.

 

Aș vrea să fiu un fluture colorat,

Să trăiesc doar o zi, dar să mă bucur de ea ca și cum niciodată nu s-ar termina.

Aș vrea să fiu o floare de regina-nopții,

Să știu să înfloresc când e numai întuneric în jur.

 

Dar așa, sunt doar un om și mă doare când sufăr

Și când nu reușesc ceva, mai tare mă supăr.

Tot trupul mă doare când plâng și îmi bubuie capul de gânduri,

Asta mi s-a întâmplat în repetate rânduri.

 

Sufletul nu mă ascultă, nici trupul parcă nu mai e al meu

Și când adorm tresar din vis mereu…

water-815271_1920

 

Anunțuri

Cronofagi

De ceva vreme am realizat cât timp pierd aiurea, fără să fac ceva productiv, să lucrez la educația mea, să merg într-un loc unde să respir cultură, să fac ceva care să conteze cu adevărat în timp… Cât de greu deschid o carte și cât durează uneori până o termin, ce repede deschid televizorul și mă uită Dumnezeu acolo, cum navighez de la o pagină la alta pe internet și nu mai ies din labirintul acesta încâlcit. Astăzi este a doua zi fără Facebook pentru mine și, după ce am dat turul câtorva site-uri pe care le frecventez de obicei, chiar și unele educaționale și am văzut cam tot ce mă interesa, am realizat că nu mai aveam ce face pe internet!

Dar, chiar atunci, o voce interioară spunea: „Vezi ce mai e pe Facebook!! Vezi ce mai e pe Facebook!! Muhaha „. Nu am intrat și lăsând gluma la o parte, sunt foarte mulți cronofagi în jurul nostru și trebuie să învățăm să ne ferim… Cred că nu ar strica un curs de managementul timpului și mai multă conștientizare. Uneori mă simt că aș fi pe pilot automat. La sfârșitul zilei (marea majoritate a lor), mă simt goală pe interior, simt că am pierdut o zi din viață și nu am folosit-o în totalitate… Și atunci mă așez în pat cu mâna la falcă, trag pătura peste mine și mă gândesc de ce se întamplă toate astea.

Parcă nici obișnuitele „To do- List” nu mă motivează întotdeauna, mi se par atât de neatins obiectivele. Totuși sunt un punct de plecare.. La fiecare început de an îmi trasez niște direcții și anul acesta văd că pe unele le-am îndeplinit, altele încep să prindă formă, altele rămân în stand-by. Asta spre deosebire de alți ani când dacă îndeplineam un punct era minune-mare. E foarte important să avem niște destinații spre care să tindem altfel „Niciun vânt nu este favorabil unui vapor fără port de destinație.”(Seneca), dar în același timp să muncim pentru a le realiza. M-a ajutat foarte mult ce am citit pe un site legat de descoperirea vocației, unde era menționat și acest citat.

Tot navigând, am mai găsit o altă metodă de îndeplinire a obiectivelor, și anume panoul visurilor. Se vrea o metodă mai rapidă și presupune să îți scrii visurile pe post-it-uri, detaliat și apoi să cauți imagini care să reprezinte exact ce îți dorești și apoi să le lipești pe un panou pe care să-l vizualizezi zilnic. Astfel, atenția ta va fi concentrată la ele și muncind le vei obține. Pare o metodă bună ce merită încercată…

Întuneric…

Îmi doresc să îmi pot controla emoțiile, pentru că simt că se întâmplă invers de prea mult timp… Oare de ce mi se pare atât de greu? De când simt că au început să-mi afecteze sănătatea m-am panicat puțin… Ce ar trebui să fac? De ce simt atât de multă anxietate când nu sunt acasă, de unde am căpătat frica asta? De ce mi-e atât de teamă de viitor și mi se pare că nu voi face față? De ce mi-e atât de teamă că oamenii mă vor judeca și vor râde de mine dacă greșesc?

De ce mintea mea mă ține în lanțuri și mă face să sufăr atât? Se vor termina vreodată toate astea? Unde să-mi găsesc puterea să continui? Unde m-am împotmolit? Am obosit foarte tare…

Am obosit să tremur când vorbesc în fața oamenilor, am obosit să mă lupt cu ceva din ce în ce mai puternic… Am obosit să mă chinui să scap din închisoarea minții mele și să nu reușesc…  Am obosit să plâng și să mă plâng…

De ce unii sunt așa dezinvolți și pare că nu-i atinge nimic din ce se întâmplă și viața e simplă, distractivă și eu am o mulțime de probleme cu mine însămi?

Unde m-am pierdut pe drum? De ce mă simt din ce în ce mai rău?…

eyes-730750_1920

Frunze uscate pe alee

Îmi place când bate vântul și ridică frunzele uscate de vie de pe alee. Îmi place când e răcoare afară și îmi iau o bluză pe mine abia când mi se face pielea găină. Stăm cu familia afară, la masă, pe-nserat și povestim, se aud greierii mai tare decât gândurile noastre… În depărtare se aud câinii cum latră, din ce în ce mai încet și mai vag. Unul din noi dă drumul în surdină la radioul de pe etajeră „să vadă ce s-a mai întâmplat”.

Cățelușii stau numai în picioarele noastre și ne împiedicăm de ei,  dar cum să te superi când numai la tine se uită cu ochi mari?! Au început să apară stelele, oare și lumina noastră ajunge până la ele?  Oare și ele ne unesc cu alte stele? E întuneric, dar lumina lor este atât de puternică… Îmi place să stau cu nasul într-un ceai fierbinte de tei, îmi place mai mult să ascult decât să vorbesc în astfel de momente când cineva râde cu poftă și sparge liniștea aceasta sfântă. Și cel mai mult îmi place cum se aud frunzele uscate pe alee…dark-692170_1280

 

Glob de sticlă

 

14188616_1766988706846117_4540857994678034325_o

Merg pe drumul de țară, încet, îmi aud fiecare pas în ritm cu bătăile inimii. Se ridică ușor praful, mă uit în urmă și nu e nimeni, mă uit în față și mi se pare că mă văd pe mine micuță. Ce departe suntem una de alta… Cât de multă fericire am pierdut de atunci… S-au stins mulți dintre oamenii din sat care mi-au marcat copilăria, iar celor care au rămas le sorb fiecare cuvânt și încerc să mă regăsesc pe mine. Aceeași iarbă verde, dar nu mai e aceeași în care citeam „Cireșarii” și mamaia mea îmi pregătea scovergi, melcișori cu lapte, biscuiți de casă sau mâncare de cartofi cu o cană de compot de corcoduși lângă…

Parcă tot ce ating vibrează de amintiri și mă electrizează, parcă fiecare cuvânt spus are un înțeles mai profund, cineva l-a mai spus într-un context. L-a mai spus când culegeam  via cu toții, l-a mai spus când bătea nucul și ne făceam mâinile verzi de la iodul din ele. L-a mai spus într-un timp închis de mine într-un glob de sticlă, pe care-l mai agit din când în când și fulgii amintirilor cad ușor.

Aici am găsit când eram mică un univers mic, dar mare, oameni simpli, dar bogați și mă simt foarte fericită de fiecare dată când mă reîntorc.