E noapte în Madagascar…

Las-o, mă, că merge-așa,

Și făr` să terminăm autostrada,

Merge și fără măcar s-o-ncepem,

Merge și-n trafic, viața să ne-o petrecem!…

 

Merge să stăm și la cozi interminabile,

Unde ne-așteaptă funcționare dintre cele mai amabile

Și merge să mai pierdem pe la ghișee și alte zile,

Pentru niște amărâte de foi și câteva ștampile…

 

Merge și fără manuale școlare,

N-avem nevoie nici de auxiliare,

Iar, în curând, vom fi atât de buni,

Că ne vom descurca și fără-nvățământ!…

 

Merge și fără spitale renovate,

Pline de medici de a doua calitate,

Cu asistente ce scapă subit de dioptrii,

Atunci când le pui în mână câteva hârtii…

 

Merge să ne-ndopăm și cu mâncare nesănătoasă,

Ce-n afară n-ar fi bună nici pentru-a câinelui masă,

Merg toate, toate merg în țară,

Spre declin ori stau să moară!…

Anunțuri

Film: Câinele, adevăratul meu prieten (A dog`s purpose, 2017)

Extrem de reușit acest film, o ecranizare a romanului cu același nume… Cred că „film” e prea puțin spus, nu are mai nimic din lung-metrajurile cu animale, este altceva. Cuvintele sunt destul de sărace pentru a-l descrie, dar ce pot spune este că am lăcrimat aproape pe tot parcursul celor 100 de minute ale sale. Și sunt sigură că nu este (doar) din cauza firii mele plângăcioase sensibile, chiar prezintă o poveste foarte emoționantă. Emoție. Emoție. Emoție. De la început până la sfârșit. Am simțit că inima îmi vibrează la unison cu cea a personajelor, simțeam că sunt acolo… Intervine și destulă fantezie, subiectul filmului se bazează pe aceasta, dar pare atât de credibil totul, încât te întrebi dacă nu există cumva o șansă cât de mică să se întâmple astfel și în realitate.

Acest film este despre loialitate, despre devotament, despre cât de mult ne înfrumusețează și ne influențează viața câinii, despre cât de goală ar fi existența noastră fără ei, despre legăturile ce rezistă dincolo de timp și spațiu… Mi s-a părut foarte interesant și faptul că naratorul este chiar „sufletul” câinelui (și nu este o exprimare întâmplătoare) ce trece prin multe momente frumoase sau mai puțin frumoase, din care va încerca să afle care este scopul lui pe pământ. Oare va reuși?!

Callie_the_golden_retriever_puppy

Mai ușoară ca niciodată…

La ceas de seară,

Am trecut podul îngust al acceptării,

De peste apa dezamăgirii,

Ce scânteia în lumina orbitoare

A apusului iluziei echilibrului…

 

Mă usturau ochii,

Ce de curând, par fotosensibili,

Dar totuși mi-era bine

Alături de prietena mea cea bună,

Ce mă-ndemna s-ascult natura,

Când în suflet haosul e asurzitor

Și nu mai poți auzi cum timpul vindecă rănile…

 

La capătul podului,

În liniștea mănăstirii,

Am pus pe altar Suferința

(Nu mai era a mea de-acum),

M-am închinat la icoane

Și-am aprins lumânări

Cu lumina speranței,

Ce pare-a fi acolo de când lumea…

 

La sfârșit,

M-am putut întoarce împăcată între oameni,

Mi-am luat adio de la suferința

Ce-mi zâmbea din acest colț de rai,

Fluturându-și cu seninătate batista însângerată,

Iar apoi m-am simțit mai ușoară ca niciodată…

 

Cu siguranță, n-am mai fost demult astfel!…

E timpul să ne întoarcem…

fall-1072821_1920E timpul să ne întoarcem la valori, la cele adevărate, e timpul să ne întoarcem la inocență și bunătate, e timpul să nu lăsăm toate lucrurile frumoase din care ADN-ul nostru s-a născut, să se piardă în abis. Acum e momentul să ne reîntregim sufletul și inima, să nu le lăsăm să se transforme în pulbere. Să lipim cioburile între ele cu speranță și să zâmbim. Cât de mult și de des putem.

A sosit timpul să și culegem de pe ogorul ce l-am semănat cu dorințele și visurile primăverii, să ne mai și odihnim puțin, să nu ne mai stresăm permanent…

Acum e timpul să iubim fiecare zi, să iubim și ploaia, și toamna, căci cine știe când va mai răsări soarele, iar atunci ne va părea rău că nu am prețuit zilele pe care, nerăbdători, le-am tot grăbit să plece, ca pe un musafir inoportun și nu le-am trăit din plin. Am putea să stăm măcar la un ceai cald cu ele, să prăjim pâine și să o ungem cu salată de icre, am putea să le spunem cât de mult ne-am dori o rază de soare. Iar ele ne-ar spune că va veni și vremea aceea, căci și razele au nevoie de un (ano)timp pentru a-și reface puterile. Totuși, tu ai ști că ele te mint frumos, ai ști că, de fapt, sunt plecate pe alte meleaguri- ce abia acum se trezesc din amorțire- și se vor întoarce, dar ai prefera să nu le spui că ți-ai dat seama. Te-ai înveli mai bine cu păturica ta moale și ți-ai alege o prietenă bună de pe raftul bibliotecii…

A sosit, așadar, vremea să ne îndreptăm postura, să ne ridicăm ochii spre cer, să nu mai privim în jos, unde nu e nimic interesant de văzut. Să învățăm de la copaci, ce nu se tem să încărunțească, pentru că ei știu că după moarte se vor trezi într-o altă primăvară. Într-o primăvară unde nu va mai fi durere, va fi doar mugur și floare, va fi o continuă sărbătoare…

*

… Uneori, îmi place să ascult muzică la radio sau la televizor, să o „pre-aleagă” cineva pentru mine, dându-mi iluzia că eu aș fi ales. Uneori îmi place asta, pentru că am tendința de a asculta aceleași melodii, mă atașez de ele și nu mai caut altele. Așa că mă bucur că mi-am adus aminte de această melodie, auzind-o la radio. M-a impresionat foarte tare și videoclipul, pe care nu-l știam și care are un înțeles atât de profund…

E timpul să ne întoarcem!…

Scrisoare pentru Marte…

… Să nu-ți lași propriile mâini să-ți devină dușman,

Atunci când pentru înc-un pahar, ți-ai da și ultimul ban!…

Nu semăna durere cu ele, nu semăna întristare,

Te rog, n-o atinge pe Venus nici măcar cu-a ta nervoasă răsuflare!…

 

Căci sufletul ei se sparge-ntr-o clipită în mii și mii de cioburi,

E fragilă, chiar de-și înghite discret lacrima, cu noduri,

Chiar de nu vrea să arate că-i sensibilă și trage draperia,

Chiar dacă al ei chip a-nvățat să mimeze bucuria…

 

Are putere, dar n-are destulă, de-a ta mânie să se apere,

Poate doar în ochi, îndrăznețe fulgere să scapere…

Și poate să țină piept lumii întregi, dar dacă acasă nu-i e bine,

Până și cel mai slab vânticel o va-neca-n suspine…

 

Cum ai putea să crezi că ea-ți vrea răul,

Când tu singur îți ești și condamnarea și călăul,

Cum ar putea ea să-ți arate o cale greșită,

Când pentru tine-a renunțat la tot și ți-a devenit iubită?!

ac9debb51a01bfa5e10a_Salons_Against_Violence

Sursă foto

Cârpire…

Mi-am cusut inima,

Așa cum coși o șoseată veche,

Flaușată și pufoasă,

Care ți-e dragă, chiar de-i uzată…

 

Cu o punte din ață albă,

Am unit cele două părți

Ale universului meu distrus,

Am făcut un nod trainic la final,

Iar apoi nu mi-a mai fost atât de frig…

 

Acum poate să vină iarna…

viking-1493685_1920