Invidie

De la o vreme, am început să fiu invidioasă pe cei care sunt mai bine. Pe cei din jur care-mi pare că o duc mai bine pe plan emoțional sau pe cel al stării de bine fizic. Nu înțeleg de ce trebuie să trec prin toate astea,  de ce mi se întâmplă „tocmai mie”, de ce viața mea trebuie să fie atât de urâtă. Nu-mi place să recunosc asta, în primul rând față de mine, dar cel mai mult nu-mi place că simt asta.

Nu-mi place când mă simt atât de incapabilă să-mi rezolv problemele, nu-mi place când mă simt proastă. Am nevoie de o pauză.

Iarna face lucruri trăsnite- sezonul II

A venit iarna, ninge cu flori înghețate de cireș,

Sufletul primăverii s-a ghemuit tăcut pe preș,

În straie ude din păsări zgribulite, friguroase…

Lapoviță și ninsoare se abate peste case.

 

Aprinde, mamă, focul, eu scot plapuma din pod,

Iar au anunțat că vine nu mai știu de care Cod.

Să-l așteptăm cum se cuvine, cu masa-ntinsă cu bucate

Și nu-ncuia ușa, că poate ajunge-n miez de noapte!…

 

I-auzi ce mai plouă, parc-ar fi potop,

Astă-vară abia dacă pica din cer un strop…

Și totuși… e ceva în vremea asta care-mi place,

E în armonie cu tristețea ce de mult în suflet zace…

 

Și aș fi liniștită dacă aș fi sigură că e doar mâna naturii,

Dar probabil cineva se joacă la butoane prins de forța urii.

Fără remușcare și mintea-ntunecată de setea de putere,

Iar nouă nu ne mai rămâne decât să sperăm că nu chiar totul se va pierde.

cherry-blossom-1353900_1920

Aripi de fluturi (6)

*continuare de la Aripi de fluturi, Aripi de fluturi (2), Aripi de fluturi (3), Aripi de fluturi (4), Aripi de fluturi (5)

O vreme se auzi doar radio-ul la care se difuzau știrile în limba germană, dar erau atât de absorbiți de gânduri, că nu-și dădu niciunul seama să schimbe postul. Trecură prin Austria și ajunseră ușor prin Alpii Italiei la Milano. Rămaseră fermecați de aceste peisaje de vis, iar interminabilele tuneluri săpate în munți, ce permiteau șoselelor să străbată aceste regiuni, îi lăsară cu gura căscată…

Ajunși aici, doamna Maia parcă rulota în apropierea blocului unde locuia fiul ei. Îl sună pentru că nu era sigură dacă e acasă sau la birou.

-Tu glu-glumești, mama, nu-i așa? zise acesta, după câteva minute de tăcere, bâlbâindu-se din cauza emoțiilor. Cunoștea prea bine firea pusă pe șotii a mamei sale ca să o poată crede așa de ușor.

-Ba, chiar deloc! Deci, ești acasă?

-Sigur, cobor chiar acum! Acesta coborâ repede scările și în mai puțin de 2 minute ajunse la ei, nemaiavând răbdare să aștepte în apartament. Îi ajută cu bagajele și urcară cu liftul. Doamna Maia și fiul ei lăcrimau de bucurie, iar acesta îi săruta mâinile.

-Of, Bogdan mamă, ce mult a trecut…

-Așa e, opt luni, dar parcă au fost opt ani!…

Acesta locuia singur în apartamentul lui, dar arăta îngrijit și foarte frumos mobilat, iar în cuptor se rumenea un pui.

-Hai că am picat tocmai la țanc, zise doamna Maia. Avem o foame de lup!

Se așezară la masă, iar Bogdan îi servi cum se pricepu mai bine. După masă, povestiră ore în șir, apoi după ce se odihniră puțin, merseră la un festival care se desfășura zilele acelea prin oraș. Era o binevenită schimbare de decor. Trebuiau să facă asta cât mai des… De ce să nu vadă tot continentul sau chiar toată lumea dacă sănătatea le-o va permite?! Doamna Maia își sorbea feciorul din priviri, asemeni unei mame despărțită prea mult de odorul ei: ” Bărbatul ăsta frumos și deștept e chiar fiul meu?!”

Zăboviră ceva mai mult timp aici, cam o săptămână, în care au mai mers și singuri prin oraș, când Bogdan era la muncă. Într-o seară, merseră cu toții la un concert al lui Eros Ramazzotti, ținut într-o sală foarte mare, depășindu-le cu mult pe cele de la noi. Concertul fu extraordinar. Pentru doamna Maia se lăsă cu „piele de găină” în repetate rânduri.

La sfârșitul acestor minunate zile, își luară rămas bun și se întoarseră acasă. Doamna Maia începu să fredoneze melodia „Acasă” a lui Smiley care se auzea acum tare în difuzoarele încorporate în pereții rulotei. Asistenta și bătrânul îi țineau isonul bătând cu însuflețire din palme.

Seara, în camera lui, domnul Stancu își scoase tacticos ochelarii din toc și începu să se uite peste fotografiile cu familia lui. Îl uimeau claritatea și prospețimea culorilor, fiind obișnuit mai mult cu fotografiile alb-negru. Simțea că membrii familiei erau gata-gata să iasă din hârtia lucioasă ce parcă-i ținea captivi… Dăduse și celor două femei din cele în care apăreau și ele. „Lipsește doar o Stea din poză… Sau poate că nu… toți purtăm în inimile noastre câte o rază de-a ei.” Le puse apoi pe noptieră, deschise geamul și dădu drumul televizorului. În câteva minute, ațipi. Îl trezi vântul rece care începuse să miște mânios fereastra. După ce o închise, rămase uimit… Pe fotoliu, nepoții se jucau în liniște cu un fluture ce mergea pe mâinile lor, iar în prag stăteau cei doi copii, ginerele și nora.

Domnul Stancu zâmbi fericit, îi privi pe toți fără să spună nimic, apoi se uită pe fereastră la cerul nopții: o stea micuță începuse să scânteieze tabloul unei familii unite și fericite…

C`est fini! (…mais l’histoire continue.)

butterfly-1298952_1280

Aripi de fluturi (5)

*Continuare de la Aripi de fluturi, Aripi de fluturi (2), Aripi de fluturi (3), Aripi de fluturi (4)

După doar două zile de stat în spital, domnul Stancu fu externat cu bine. Fata și băiatul său îl luară acasă și hotărâră de comun acord ca el să stea în apartamentul fetei, deoarece avea trei camere, una pentru ea și soț, una pentru copil și una în care putea sta domnul Stancu de acum încolo.

În prima zi aici, îl însoțiră și asistenta și doamna Maia. Acestea nu-și puteau reveni din starea de euforie:

-Ei, vezi, cum se-ntoarce roata vieții?! Cine-ar fi crezut acum trei luni că vei păși pe propriile picioare pe meleaguri nemțești?… zise doamna Maia, strângându-i mâna tare.

Stătură ore întregi pe canapea și povestiră. Domnului Stancu nu-i venea să creadă că nu demult purta pe genunchi fluturi, iar acum își ținea pe ei nepoții!… Nu-i venea să-și creadă ochilor că familia lui număra șapte membri împreună cu el. Un număr plin de semnificații profunde. Nu-i venea să-și creadă ochilor că niște aripi plăpânde de fluturi îi dăduseră forța de a ajunge până aici și de a merge din nou, îl purtaseră tocmai în țara izvoarelor Dunării… Inima lui nu mai era grea acum. Era susținută de aripi străvezii și fragile, dar puternice.

A doua zi, fiind duminică, merseră și se plimbară prin oraș, prin piața de suveniruri, de unde domnul Stancu își luă câteva vederi pentru colecția lui. Merseră și mâncară la o terasă din apropiere, apoi la cererea bătrânului merseră la un studio foto să facă niște poze mai profesionale, un tablou de familie, cum se obișnuia pe vremuri. În câteva apărură și cele două femei, la insistențele acestuia.

people-1284516_1920

Bătrânul era foarte fericit, dar simțea că nu e locul lui aici, unde totul îi era străin. Era adevărat că aici se afla acum noul cămin al copiilor, aici era orizontul unei vieți mult mai bune pentru nepoți, dar nu-și putea părăsi patria dragă pentru totdeauna.

Seara, hotărâ să plece cu cele două la băiatul doamnei Maia, în Italia, când acestea vrură să-și ia rămas bun. Aceasta rămase foarte surprinsă:

-Cum, ai trecut prin atâtea și acum vrei să pleci de lângă copii?

-Sunt fericit că i-am văzut, că le-am vorbit, că i-am ținut în brațe… Ce-aș putea să-mi mai doresc acum?! Trebuie să-mi las copiii să zboare, se vor întoarce să mă vadă dacă vor simți asta. Mă rog, acum zbor eu, sau mai degrabă șchiopătez, dar înțelegi ideea, încercă domnul Stancu să glumească.

După ce se pregătiră, își luară rămas bun unul de la altul, cu lacrimi în ochi. Îl rugară de zeci de ori să rămână, dar hotărârea era luată.

Se urcară în rulotă și partea a doua a călătoriei începu!…

 

-Acum chiar că va urma-