Schimbare de look

Am găsit în dulap un veșmânt subțire, dar bun la vreme de ger,

Din satin negru, azi am ales să mă-mbrac într-o aură de mister.

Cu pantofi de lac plin de nuferi, sub clar-neclar de lună

Și mi-am croit din cristale de lacrimi o prețioasă cunună.

 

Mi-am pus ca accesoriu, deasupra inimii, o oglindă mată,

Ca razele tristeții să n-ajungă la ea, dat totuși să nu se reflecte niciodată.

Am aruncat într-un colț enormul bagaj emoțional

Și mi-am luat o poșetă cu bucurii oferite promoțional.

 

Mi-am dat jos vălul de pe ochi și mi-am întors genele din drum,

Să nu plece chiar dacă din orbite mi se scurg cascade de fum…

Bujori înfloriți din emoții mi-au machiat obrazul cât mai natural,

Cât să pară că poate mă duc la bal, nu că mă-ntorc de la spital…

 

La sfârșit, mi-am hrănit mintea cu cărți și n-am mai simțit nevoia altei gustări,

Sunt (pre)gătită acum să arunc cu zâmbete în toate cele patru zări.

 

Amintiri de astă-vară

Când mă uit la acest video făcut la Mamaia anul trecut, în august, am senzația că sunt acolo încă. În aglomerația aceea, lângă acei oameni fericiți, în acel întuneric plăcut și gălăgios. Îmi amintesc de camera unde am dormit și de muzica indianului care răzbătea vag până la etajul unde eram, până târziu în noapte… De marea care se vedea de la geam, de graba de a fi înainte de răsărit pe plajă, ca să prindem loc, soarele care ieșea din orizontul liniștit, de oamenii care alergau pe mal la prima oră, de nisipul rece…

Cu toate că m-am simțit sufocată seara și puțin dezamagită la început și probabil anul acesta voi alege alt loc, au rămas niște amintiri frumoase. Un mozaic care m-a făcut totuși să mă simt pentru scurt timp întreagă.

Lumina din întuneric

desk-1148994_1920

Trasează-mi pe cer câteva dâre albe de lumină

Și noaptea asta neagră-mi va părea ziua cea mai senină…

Dă un singur nor la o parte, ca o rază firavă să ajungă pe pământ,

Iar viscolul năpraznic îmi va părea doar un cald și inofensiv vânt.

 

Arată-mi cum mormanele de zăpadă sunt date la o parte de forța infimă a unui ghiocel

Și am să prind și eu putere să dau jos greutățile de pe inimă la fel cum face el.

Arată-mi cum stelele căzătoare luminează și mai puternic chiar de știu că le așteaptă sfârșitul

Și am să mă întreb de ce ne pierdem speranța când după un aparent sfârșit, ne așteaptă infinitul…

 

Du-mă la fereastră și spune-mi că soarele răsare zi de zi, din începuturi și nu se plictisește

Și n-am să mă mai supăr pe viață, când din somnul rațiunii mereu mă trezește.

Arată-mi cum în fiecare an, rândunica își repară cu drag cuibul distrus

Iar eu am să-mi repar sufletul ce fericirea prea devreme și-a apus.

 

Lasă-mă să pun mâna pe stânca ce apa a ros-o picătură cu picătură

Și am să aleg întotdeauna drumul lung, dar drept, când mi se oferă o scurtătură.

Du-mă în vârf de munte să văd cum floarea de colț poate crește pe o fâșie de țărână

Și am să încolțesc fericirea pe speranță, fie chiar și pe cea mai mică fărâmă.

Discuții la masă

Să ne așezăm la masă, Moarte, spune-mi, ce ai să-mi dai?

Până te gândești, cu ce să te servesc, cu apă sau cu ceai?!

Sau mai bine cu niște tărie, să prinzi puțin curaj?!

Căci mi se pare că începi să dai semne de sevraj…

 

Ești cam palidă la față, ce ai, te simți bine?

Pare că ți-a scăzut pulsul în ale tale goale vine.

Lasă-ți coasa rezemată de scaun și hai să punem cărțile pe masă,

Mâine în zori, ori tu, ori eu, vom părăsi această casă!

 

Nu prea vorbești în seara asta și e dificil de-nțeles glasul tăcerii,

Sunt mai obișnuită să-l înțeleg din priviri pe cel gingaș al durerii.

Îmi place de tine că ești mereu așa de punctuală,

Vii mereu să scurtezi chinul din tristețe sau boală…

 

Până la urmă, am hotărât să-ți fac în ibric niște cafea,

Poate-mi vei citi apoi în ceașcă ce viitor voi avea.

Până atunci, fă-te comodă și odihnește-te fără grijă în nefolosita scrumieră,

E cutia goală, am plecat în apropieri îndepărtate să culeg boabe crude pentru cafetieră…

chair-1839845_1920

Detenție

În celulă de gânduri-armate, cu gratii de frică inoxidabilă,

În haine trasate în dungi de zâmbete false de care nu mai sunt capabilă,

Îmi desfăt ochii cu raza firavă pe care luna la mine o trimite

Și-mi aruncă pe sub ușă terci de stele amare între pleoape strivite.

 

Am întins o țoală pe lespedea de piatră și-mi aștept eliberarea,

Dar nu cred că-mi va fi scurtată pedeapsa, oricât de bună-mi va fi purtarea…

Așa că, în loc să mă resemnez la gândul unei eliberări condiționate,

Am să-mi pună mintea să conceapă un plan sigur de evadare.

 

belem-tower-1267381_1920

Răsărit ca un apus…

A răsărit și astăzi soarele, dar parcă nu a răsărit și pentru mine. Ieri, am avut o senzație ciudată, poate mai ciudată ca de obicei, de-asta m-am panicat puțin… M-am simțit fără speranță, neajutorată, o senzație de gol interior, de neputință. Am obosit să nu mai înțeleg nimic din viața mea, să nu mă mai înțeleg. M-am plictisit și m-am săturat de mine.

Fiecare zi parcă e un chin pentru mine. De cum mă trezesc, suferința îmi toarnă pe gât cu forța o cană plină cu anxietate și gânduri repetitive de care nu mai scap. Am scris niște versuri pe tema asta, dar m-am speriat de ce a ieșit și nu cred că le voi publica. Încerc să nu cresc în mine ideea că a pune capăt de bună voie singurului timp ce ți-a fost dăruit, ar fi salvatoare. Probabil aș da din lac în puț…

În continuare, și azi mă simt la fel de ciudat și am senzația că am făcut ceva rău. Nu-mi place asta. Nici putere și tragere de inimă să mă rog nu mai am, poate pentru că am obosit să aștept zadarnic un răspuns. Sunt conștientă că e vina mea, dar nu mai pot.

De ce durează atât să rezolvi o problemă fie ea fizică/ emoțională și te împotmolești, ți se pun bețe în roate, ești dat la o parte, trenul pleacă din gară când dai să pui piciorul pe scară?! De ce nu mă pot accepta așa cum sunt și nu pot ține privirea sus? De ce am senzația că sunt o persoană groaznică?

De ce suntem așa superficiali și de ce ne plângem atât? Am să-mi pun sufletul să doarmă acum, fiindcă trupul s-a trezit și s-a odihnit, dar el e atât de obosit…